Creatie a civilizatiei antice chinezesti, ajunsa in teritoriile arabe in secolul al IX-lea d.H.R., de unde a fost preluata de europeni(sec XII-XIII), folosita intensiv in Tarile de Jos, moara de vant se raspandeste si in Romania, cu deosebire in Dobrogea, unde sunt putine ape curgatoare, fiind atestate inca din 1585.. Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti"-Bucuresti detine trei mori de vant, toate achizitionate din judetul Tulcea-Dobrogea: moara din satul Sarichioi, sec al XIX-lea, transferata in anul 1953; moara din Valea Nucarilor, sec XIX-leal si moara din satul Enisala, sec XX-lea, transferate si remontate in muzeu in anul 1965. Toate aceste mori apartin aceluiasi tip de instalatie: un pivot central in jurul caruia "casa morii" se poate invartii dupa directia vantului, prin intermediul unui "protap"(prajina fixata in ax) actionat de animale sau de oameni. Instalatiile de captare a energiei cinetice a vantului - pentru toate identice in esenta, ca si mecanismul de macinare - sunt constituite din pale mari (aripi) fixate in axele motor ale morilor (morile din Enisala si Valea Nucarilor au cate patru pale, iar cea din Sarichioi - sase). Energia vantului captata de aripi determina rotirea grindeiului pe care acestea sunt fixate. Prin intermediul unei roti "cu masele" si al unui dispozitiv numit "felinar" miscarea de rotatie in plan orizontal se transmite axului vertical prins in piatra "alergatoare". Boabele curg din cosul suspendat deasupra pietrelor intr-o copaita scuturata automat prin rotirea fusului si de aici - intre pietre. Faina curge intr-o ladita. Constructiile au schelet portant din barne captusite cu scanduri din brad sau cu stuf (in cazul morii Enisala), iar acoperisurile, in doua ape, au invelitori tot din scandura sau din stuf. Cele trei mori de vant se deosebesc intre ele prin marime, forta, capacitate de macinare si felul in care sunt construite "casele" cu incaperile lor. Moara din comuna Sarichioi are doua incaperi suprapuse: jos, depozitul pentru saci, obloane, unelte etc.; sus, mecanismul si cele doua perechi de pietre pentru macinat porumb si grau. Pietrele pot lucra pe rand sau concomitent. Moara din comuna Valea Nucarilor are "casa" construita pe un soclu inalt de piatra.

 

 

 

Cuvânt catre cititori

 

          Am stiut sau, mai precis, am simtit întotdea-una ca, odata si odata, într-unul din satele

noastre se va gasi cineva care va povesti lumii despre stramosii sai minunati  - staroverii rusi

stabiliti în România.

  Bineînteles, pentru aceasta sunt necesare cunostinte serioase de istorie, însa în mod cert

nu este suficient numai atât.

  Pentru a scrie o asemenea carte, cum e istoria satului Sarichioi, pe care o recomandam în

mod deosebit fiecarui concetatean al nostru, lipovean, indiferent daca apartine cultului  celor cu

popasau celor fara popa- e nevoie înainte de toate, de o inima fierbinte. E nevoie de iubire si de

mândrie pentru generatiile de înaintasi care au trait pe aceste meleaguri.

  Nu se poate spune ca, despre noi, rusii staroveri care locuim pe teritoriul României,

nimeni n -a stiut nimic si nimeni n -a scris nimic. 

  De obicei, însa, au fost oameni apartinând altor nationalitati, tari sau credinte.

   Noi am fost bucurosi pentru fiecare cuvânt bun pe care l -au spus despre noi. Dar aproape

întotdeauna, acestea au fost opinii cumva venite din afara, câteodata obiective, dar rareori

patrunzând în profunzimea sufletului etniei noastre, rareori ilustrând adevaratele cauze care i -au

determinat pe stramosii nostri sa se stabileasca atât de departe de granitele patriei lor istorice  -

Rusia.

  Si iata ca, în sfârsit, apare un astfel de om, pentru care istoria satului natal si istoria

lipovenilor a devenit o parte a sufletului sau, o parte a biografiei sale si parte integranta a

profesiei sale.

  Profesor de istorie în satul Sarichioi,  Sevastian Fenoghen - fiul unui pescar, s-a nascut în

acest sat, în anul 1942 si tot aici a terminat scoala generala. Dragostea pentru limba materna si

istorie i -a insuflat-o minunatul povestitor si pedagog  - Vasili Ivanovici Vakarciuk. Interesul nu i

s-a diminuat nici în anii de liceu, petrecuti în orasul Tulcea.

  Dupa terminarea Facultatii de Istorie a Universitatii din Bucuresti, el se întoarce în satul

natal, unde, iata, de 30 de ani preda istoria copiilor nostri lipoveni.

  Cu ajutorul elevilor si al consatenilor sai, a organizat unul din cele mai interesante si

originale muzee scolare de istorie din Dobrogea. La fel ca si minunatii sai învatatori si  înaintasi în

profesie, Sevastian Fenoghen este convins ca istoria îi poate ajuta pe semenii nostri sa evite multe

rataciri, îi poate ajuta sa iasa din epocile de criza, ca cea pe care o traversam în aceste timpuri.

  Aceasta criza i -a atins pe toti, fara îndoiala, dar, în mod deosebit de dureros, ea este

resimtita în satele noastre. Lotul de pamânt primit prin Legea 18 nu este prea mare, pestele s-a

împutinat simtitor, padurile sunt rare ori s -au uscat, râurile si lacurile sunt secate ori poluate.

Multi au ramas fara un loc de munca, iar meseriile si mestesugurile traditionale dispar încetul cu

încetul.

          Lipoveanul starover este amenintat de suflul comercial al zilelor noastre. În multe sate s-a

instaurat nevoia si  disperarea. Si iata ca în aceasta perioada atât de grea pentru noi, Sevastian s-a

hotarât sa scrie o carte despre vitejia înaintasilor nostri, despre fermitatea si îndrazneala lor.

  În el s -a trezit hotarârea si mândria. În fiecare fraza a acestei lucrari, despre eroicul si

deseori tra-gicul trecut al locuitorilor satului Sarichioi, cititorii vor simti nu numai admiratia în

fata hotarârii si credintei strabunilor, ci si speranta ca nu este totul pierdut, ca este posibila o reala

renastere a natiunii noastre.

  Sunt convins ca aceasta prima carte despre lipoveni, scrisa de un lipovean, nu va fi citita

sau ascultata cu interes doar de  catre locuitorii Sarichioiului!   Cartea va gasi ecou în inimile multora din urmasii acelor oameni care au pus credinta,

libertatea si morala mai presus de toate bunurile pamântesti.

  Cu pricepere de cunoscator, cu talent de istoric si patos de adevarat iubitor al poporului,

Sevastian, fiul pescarului Ivan Fenoghen, ne reda pagini din trecutul aproape de toti uitat.

  Drum bun cartii sale spre inimile oamenilor!

                                       

Conf. univ. dr.  Ivan Osipovici Evseev

      

 

SARÎ - KIOY - Satul Galben

Legenda si realitate

 

 

 

  Probabil ca nu voi dezvalui un prea mare secret daca voi afirma ca istoria credinciosilor

de rit vechi din România este " o cartulie subtirica" si cu foarte multe foi albe. De asemenea, nu

este un secret faptul ca în ultimii ani a crescut semnificativ interesul pentru trecutul miscarii

credinciosilor de rit vechi, atât din partea specialistilor, cât si din partea celor de rit vechi însisi.

  Lipsa de interes pentru trecutul propriu la cei de rit vechi a fost un fenomen pe deplin

explicabil, daca tinem cont de vitregiile timpului de care au avut parte stramosii lor în ultimele

secole. Prigoniti cu o cruzime salbatica de catre autoritati si de catre Biserica Ortodoxa Rusa pe

tot întinsul Rusiei si peste hotarele ei, stramosii celor de rit vechi cu greu ar fi putut pastra

documente legate de trecut. Multi ani si chiar multe secole ei n -au avut parte de centre proprii de

cultura sau religioase.

  În ceea ce priveste centrul administrativ al cazacilor lui Nekrasov (nekrasoviti) de la

Sarichioi, trebuie sa nu uitam ca în cei 124 de ani de existenta acesta a fost adesea distrus din

temelii, în multe rânduri, de catre armatele rusesti, care îl treceau, cum se spune, "prin foc si

sabie". Si cum s -ar putea vorbi despre trecut si documente când trebuiau salvate vietile celor

dragi, propriile vieti si credinta strabuna? Atâtea la-crimi si necazuri le-a adus soarta în decursul

generatiilor, încât stramosii nostri se straduiau probabil sa-si uite originea si trecutul, sa stearga

din memoria colectiva tot ce era legat de el.

  Dar asta numai în aparenta, pentru ca în structurile intime ale memoriei populare se mai

pastreaza farâme ale trecutului, ce ies la iveala arareori si atunci cu prudenta si modestie. Astfel,

pe la sfârsitul anilor cincizeci ai secolului al XX- lea, un om binecunoscut consatenilor mei prin

inteligenta si pregatirea sa livresca, octogenarul slujitor al bisericii (apartinând ie-rarhiei de la

Fântâna Alba), diacul Nichita, povestea elevilor "scolii bisericesti" semilegale despre modul în

care a fost înfiintat satul Sarichioi.

  Iata cum suna aceasta povestire în gura înteleptului satean, ce a dus în mormânt taina

provenientei legendei.

  "... Strabunii nostri au trait undeva în Rusia. Se ocupau cu agricultura si pescuitul,

respectau autoritatile si se rugau Domnului în bisericile ridicate prin truda lor. Asa au trait

fericiti, cu frica lui Dumnezeu, pâna când un trimis al diavolului, pe nume Nikon, a ajuns sa fie

patriarh al Bisericii Ruse si a hotarât sa distruga vechea credinta pravoslavnica. Cei care au

mentinut obiceiurile si credinta stramoseasca au început sa fie prigoniti, satele si bisericile lor

arse, multi omorâti în chinuri groaznice.

  Atunci, dupa un sfat îndelungat, mai multi barbati au hotarât sa-si paraseasca casele si sa fuga în locuri cât mai îndepartate pentru a scapa de prigoana autoritatilor laice si bisericesti.

Sate si orase întregi au ramas pustii, oamenii plecau î n cautarea unor locuri mai primitoare,

având în frunte preoti si calugari dreptcredinciosi. Gândindu-se la greutatea drumului pentru

copii, femei si batrâni, ca si la putinul agonisit prin munca, unii fugari au hotarât sa porneasca

cu barcile spre noi tinuturi.

  Au fost procurate mai multe barci mari (kaiuki), în care s-au încarcat lucruri folositoare.

Apoi, cu copii, femei si batrâni, au pornit spre miazazi. Se strecurau noaptea pe lânga cetati si

asezari neîntarite, temându-se sa nu fie prinsi, iar în locuri pustii se deplasau si ziua. Trimiteau

înainte iscoade sa cerceteze cât mai au de mers pâna la capatul pamânturilor aflate sub

stapânirea tarului antihrist si daca mai sunt cetati pe cursul apei.

  Dupa multe zile si nopti de mers, iscoadele au anuntat ca mai au de trecut pe lânga cea

mai puternica cetate, cu osti multe, cu straji pe ziduri si cu corabii, pazind trecerea pe fluviu. S-

au adunat la sfat atamanii barcilor si au hotarât sa încerce sa treaca pe lânga cetate înaintea

ivirii zorilor, în cea mai  deplina liniste. S -a dat porunca sa nu se produca nici o miscare în

barca, iar, daca se trezeste vreun copil, sa fie aruncat în apa, pentru ca, prin scâncetul sau, sa nu

trezeasca straja. Barcile au trecut una dupa alta, pe sub zidurile cetatii, fara ca strajile sa simta

vreo miscare, conti-nuându-si drumul cu forte sporite de teama eventualilor urmaritori.

  Într-o zi, fugarii s-au vazut în mijlocul unei mari fara margini, despre care auzisera si

mai înainte. Au mers înca multe zile pe lânga tarm, temându-se ca valurile sa nu scufunde

barcile încarcate cu oameni si bagaje, pâna când au vazut o apa linistita, despartita de mare

printr-o fâsie de nisip si stufaris. În departare, dincolo de apa linistita, se zareau paduri si

dealuri înverzite, care aminteau oamenilor istoviti de drumul lung si hrana saracacioasa, de

locurile lor de bastina. Au trecut barcile târâs peste fâsia de nisip si în scurt timp au acostat la

tarm, hotarând sa-si întemeieze acolo noua asezare.

  Stapânul acestor frumoase locuri era împaratul turcilor, pagân ca si supusii sai, care îi

lasa pe crestini sa creada în Dumnezeul lor, sa faca slujbe dupa cartile vechi si sa-si pastreze

obiceiurile. Asa au întemeiat stramosii nostri satul Sarichioi...", încheia relatarea sa regretatul

învatator al cititului bisericesc în slavona.

  Comparând legenda de mai sus cu datele stiintifice despre sat, se poate lesne observa cum

se împletesc în povestirea batrânului întelept faptele reale ale bejeniei rusilor de rit vechi si ale

cazacilor lui Ignat Nekrasov peste hotarele Rusiei, cu fantezia despre o posibila aruncare a

copiilor în apa. Fantezia avea menirea sa sublinieze probabil situatia tragica a celor de rit vechi,

în statul rus, pentru ca aruncarea în apa a copiilor nu putea fi acceptata în nici o împrejurare

(exceptia putea s -o constituie moartea întregului grup, daca acesta facea parte din secta numita

"cei care se ard singuri"). Un asemenea pacat n -ar fi îndraznit sa-si asume nici un crestin si cu

atât mai putin un ortodox de rit vechi. Este interesant ca legenda, desi are la baza un fapt istoric

binecunoscut despre trecerea cazacilor nekrasoviti din zona Kubanului la Sarichioi si Dunavat pe

mare în anii 1740-1761, nici macar nu- i aminteste, ca sa nu mai vorbim despre rolul lor în istoria

satului.

  Întemeierea satului Sarichioi de catre cei de rit vechi, de asemenea, nu corespunde

realitatii, întrucât calatorul turc  Evlia Celebi (1611-1683), în cartea sa  Seyahatname, aminteste

satul ca fiind cunoscut înca în anul 1651. Amintitul calator a vizitat cetatea B abadag de cinci ori

(în 1641, 1651, 1657, 1659, 1667) asistând în mai multe rânduri la strângerea birului (zaherea) în

satele supuse cetatii. Descriind satele, Evlia sublinia ca în ele traiau tatarii si ca acestea erau mari,

bogate si frumoase. Calatorul turc mai adauga faptul ca aici traiau si ghiaurii (cei de religie

crestina), dar nu indica unde anume. Este posibil ca "ghiaurii" sa fi trait si în satul Sarî -Kioi, daca se ia în calcul faptul ca Evlia Celebi nu se multumeste numai cu o singura denumire a l ocalitatii,

ci mai foloseste înca doua, si anume: Chiuciuc Sarî si Kara Sarî, în traducere libera însemnând

"Satul mic" (Chiuciuc) si "Satul negru" (Kara), iar acest lucru putând însemna, conform

uzantelor medievale si a unei logici elementare, existenta c el putin a unei parti din sat cu o

populatie de alta origine, ori de alta credinta.

  Anul de atestare documentara a existentei satului se poate socoti 1651 (în 1641 se pare ca

Evlia Celebi n -a trecut prin sate sau, cel putin, nu le-a descris). Exista însa  si un alt document

care atesta existenta sa-tului în 1618, însa nu sub numele de Sara-Kioi, ci sub numele de Herghel.

Documentul este un testament al lui Gazi Ali-Pasa, conform caruia satele Herghel si Zeibi

(Ziblias) cu 8000 de hectare de pamânt trebuia s a apartina geamiei Ali-Pasa din aceeasi cetate

Babadag (geamia exista si astazi).

  Ipoteza despre o prezenta a rusilor (tarani io-bagi sau calugari) în Sarichioi la mijlocul sau

la sfârsitul secolului al XVII- lea trebuie dovedita (cu documente), totusi nu se poate afirma ca nu

se bazeaza pe ceva.

  Evlia Celebi face referiri în  Cartea de calatorii la incursiunile cazacilor asupra cetatii

Babadag înca din anul 1587, apoi despre batalia navala din 1657 dintre flota turca condusa de

amiralul Regep-Pasa si seicile cazacilor. Batalia a avut loc în apropierea limanului Razim.

  Arhiepiscopul bulgar  Peter Bogdan Bacsiv, care a vizitat Babadagul în 1641, relateaza

despre un numar de schismatici ce traiau aici în 60 de case. Este clar ca, pentru un ierarh catolic,

schismatici pot fi socotiti orice crestini ortodocsi (bulgari, români, greci sau rusi).

  Traditia orala, înregistrata la sfârsitul secolului al XIX- lea în Marele Dictionar Geografic

Român  aminteste despre o locuire temporara a lui Stepan Razin în cetatea Enisala (la câtiva

kilometri sud de Sarichioi), a lui Vanika Kain pe insula Popina (nord- est de Sarichioi), si a lui

Triska-Rastrijka pe insula Bisericuta. Asa ceva nu se putea întâmpla decât înainte de anul 1670

(în 1670-1671 Stepan Razim s-a aflat în fruntea rascoalei de pe Don).

  Se mai pot adauga tratativele purtate de hatmanul Mazepa cu serdarul Babadagului si

colonizarea cazacilor în Dobrogea de nord, probabil dupa lupta de la Poltava (1709).

  Din izvoarele mai sus amintite reiese cât se poate de clar ca  în secolul al XVII- lea

populatia rusa în Dobrogea nu era ceva neobisnuit, desi schisma Bisericii ruse din 1654 nu se

produsese înca. 

 

 

 

Cauzele schismei Bisericii ortodoxe

ruse din anul 1654

 

 

  Pentru a întelege cauzele plecarii stramosilor locuitorilor satului Sarichioi din Rusia este

necesar sa fie analizata, macar si superficial, activitatea reformatoare a tarilor rusi în a doua

jumatate a secolului al XVII- lea si începutul secolului al XVIII- lea. Este adevarat ca procesul

consolidarii puterii centrale în Rusia s-a intensificat înca din secolul al XV- lea si a fost însotit de 

masuri aspre nu numai împotriva marilor feudali, ci si de serbirea taranilor. Tarul Ivan cel

Groaznic (1533-1584) si urmasii lui Boris Godunov (1598-1606), Vasili Suiski (1606-1610) si în

mod deosebit întemeietorul dinastiei Romanovilor  - Mihail Feodorovici (1613-1645) interzic

taranilor sa se mute de pe mosiile boieresti în timpul lucrarilor agricole. În 1649, prin "Sobornoe

ulojenie",  Alexei Mihailovici (1645-1676) îi leaga pe tarani de pamânt pentru totdeauna.   Aparitia structurilor moderne ale statului dupa modelul Europei apusene, înzestrarea unei

armate numeroase, cresterea numarului functionarilor statului, un aflux important al strainilor,

dezvoltarea productiei, constructia de drumuri, porturi, a flotei, înfiintarea diferitelor institutii de

învatamânt si multe, multe altele solicita imense resurse financiare. Aceste cerinte duc la

cresterea impozitelor si recenzarea populatiei, ceea  ce nu putea sa bucure pe oamenii simpli.

Diferitele biruri si taxe bisericesti impuse pentru a  sustine autoritatile ecleziastice duceau la

saracire nu numai pe tarani, ci si pe slujitorii de rang mai mic ai bisericii.

  Razboaiele neîntrerupte pe care Rusi a le purta cu vecinii în secolul al XVII- lea au obligat-

o sa întretina o armata uriasa si bine dotata. Pentru aceasta nu erau suficiente numai resurse

financiare, ci erau necesari si soldati. De aceea se introduce serviciul militar obligatoriu si taranii

erau obligati sa dea anual un recrut la 20 de familii. Serviciul militar pentru bietul taran dura 20-

25 de ani si evident ca nu constituia o placere.

  Petru I, artizanul principal  al reformelor, se straduieste sa introduca în viata poporului, în

locul obiceiurilor patriarhale, obiceiuri noi si conforme celor apusene. Apare în viata poporului

obligatia de a învata în scoli laice, si nu numai în Rusia, ci si în strainatate, sa îmbrace costumul

european  în locul caftanului, sa se rada, sa poarte peruca, sa fumeze si sa duca o viata de curte.

Desi acestea se adresau în special boierimii, totusi unele din noutatile asimilate atingeau, fie si

indirect, pe oamenii simpli.

  Toate aceste noutati din viata statului si a unor categorii sociale se impuneau cu forta si

ele singure erau suficiente pentru a -i determina  pe locuitorii Rusiei  sa fuga în cele patru zari. Si totusi la

aceste cauze de natu -ra sociala se mai adauga înca una, religioasa, si aceea a fost vestita reforma

bi-sericeasca a patriarhului Nikon.

  Crestinismul a fost introdus în Rusia de catre marele cneaz al Kievului, Vladimir, în anii

988-989. Pâna atunci triburile slave se închinau zeilor: Perun (zeul tunetului), Svarog, Dajbog,

Hors (zeul soarelui), Veles (protectorul crescatorilor de vite), Macas (zeita protectoare a familiei)

si multimii de duhuri precum: duhul padurii (lesii), duhul apei, sirene, duhurile casei si ale curtii,

etc.

  Necesitatea întemeierii unui stat centralizat presupunea în mod necesar, în conditiile

evului mediu, unitatea credintei  pe teritoriul dat. Crestinismul era o credinta ce se potrivea

cerintelor Cnezatului kievean si de aceea Vladimir crestineaza Rusia cu toata opozitia

aristocratiei tribale. În bisericile ridicate în veacurile urmatoare se folosesc cartile bisericesti

traduse din limba greaca în limba slavona. Traducerile nu au fost deosebit de exacte  din  cauza

necunoasterii perfecte a celor doua limbi.

  Datorita inexactitatilor traducerilor, în diferite biserici din Rusia slujbele se deosebeau

întrucâtva dupa forma, nu si  dupa continut. Este posibil ca diferentele sa nu fi fost numai din

cauza traducerilor, ci si din cauza evolutiei crestinismului, care a introdus unele modificari în

ritul bisericii ortodoxe la popoarele sud-europene. Desi formal ierarhia rusa se subordona

patriarhiei de la Constantinopol, în secolele al XIII-lea si al XV- lea legatura, practic, se întrerupe

datorita invaziei mongole si a formarii Hoardei de Aur în anul 1241.

  Se cuvine subliniat si faptul ca diferente în ritul bisericesc si în carti se simt  în mod

deosebit când se compara teritorii intrate în componenta statului în se-colul al XVII- lea. Acestea

au fost Rusia Alba si Rusia Mica (Ucraina), iar unirea lor nu putea sa nu influenteze hotarârea

tarului Alexei Mihailovici de a sustine reformele lui  Nikon. În noile teritorii nu trebuia sa se

simta diferenta în ritul bisericesc si în slujbele propriu-zise. De aceea, chiar si dupa condamnarea

lui Nikon, autoritatile tariste si biserica au continuat prigoana adeptilor ritului vechi si aplicarea

reformelor, chiar daca ele contraziceau întreaga istorie a statului rus. Tinând seama de cele spuse mai înainte se poate explica diferenta dintre atitudinea Soborurilor din 1551 si 1667 fata de

corectarea cartilor si modificarea ritului. La ultimul sobor, printre s ustinatorii reformelor lui

Nikon s -au aflat patriarhul Macarie din Antiohia si Paisie din Alexandria, ca si învatatii din

Ucraina si Bielorusia - toti cei care l -au condamnat pe Nikon.

  Pentru o întelegere cât mai exacta a deosebirilor dintre ritul nou si  cel vechi se pot da

câteva exemple concrete. Astfel, dupa ritul vechi în biserica se cânta "Aleluia" de doua ori, iar a

treia oara în traducere "Slava tie, Doamne", pe când dupa ritul nou se cânta "Aleluia" de trei ori,

iar în traducere a patra oara. Semnul crucii cu doua degete a fost înlocuit cu cel cu trei degete.

Deasupra bisericilor de rit vechi se înalta cruci în opt colturi, iar la cele de rit nou, în sase.

Liturghia se slujeste pe sapte prescuri la cei de rit vechi si pe cinci la nikonieni. În timpul marilor

sarbatori, procesiunile în jurul bisericii se fac în sensul miscarii soarelui la cei de rit vechi, si în

sens invers la cei de rit nou. Exista si alte deosebiri, dar pentru oricine este evident ca ele nu ating

bazele credintei, ci doar forma exterioara. Exista si alte cauze ale disensiunilor cu adeptii lui

Nikon, si anume ierarhia, eligibilitatea si moralitatea clerului. La cei de rit vechi preotii trebuiau

sa fie alesi de enoriasi. În aceste conditii ierarhia, si în mod special clerul înalt, juca un rol

neînsemnat în controlul asupra parohiilor si bisericilor, iar preotii nu erau pregatiti din timp

pentru slujba în biserica. Ei depindeau material de credinciosii din parohiile lor si nu aveau

dreptul sa dispuna de veniturile bisericii fara acordul  si controlul comunitatii. În ceea ce priveste

preotul, existau reguli stricte privind portul, rasul barbii, parului, fara a pomeni de fumat si de

frecventarea localurilor publice.

  Deosebirile în textele cartilor de rit si dorinta clerului înalt de a impune un control deplin

asupra bi -sericilor si preotilor au dus la aparitia unor disensiuni înca din primele veacuri dupa

crestinarea Rusiei. Acest lucru l -a determinat pe Ivan cel Groaznic sa convoace în 1551 "Soborul

celor 100 de articole" si sa încerce sa stabileasca reguli unice pentru biserica si un rit identic cu

cel din centrul Rusiei.

  Au fost disensiuni si între cler si mireni, iar acestea au permis aparitia, înca din secolul al

XV- lea, a miscarii strigolnicilor, care nu acceptau preotii, fara sa nege  ortodoxia. E adevarat ca

proportiile miscarii strigolnicilor nu se pot compara cu proportiile miscarii sociale a celor de rit

vechi.

 

Începuturile schismei

 

 

  Desi neîntelegerile existau si pâna în secolul al XVII- lea, Biserica rusa a reusit sa-si

pastreze într-o oarecare masura unitatea pâna la urcarea lui Nikon în scaunul patriarhal, la data de

de 25 iulie 1652. Noul patriarh moscovit, sustinut de tarul  Alexei Mihailovici a hotarât sa

legifereze un rit unic în toate bisericile din Rusia, sa subordoneze preotii autoritatilor ecleziastice

si sa consolideze pozitia Bisericii si a patriarhului în cadrul statului rus. Trimisul patriarhului

moscovit, Arseni Suhanov, a colindat majoritatea tarilor ortodoxe si la rândul lor  Tarile Române,

pentru a strânge cât ma i multe carti religioase si a se convinge de identitatea ri -tului.

  Dupa doi ani de pregatire si dupa elaborarea unui ucaz, în 1653, cu privire la efectuarea

semnului crucii cu trei degete, a fost convocat soborul clerului la Moscova în anul 1654, unde

reforma patriarhului a fost primita cu ostilitate. Nikon imediat utilizeaza forta pentru a- i distruge

pe adversari si a- i intimida pe oponenti. Deschis s-au pronuntat împotriva reformei trei episcopi

(Pavel din Kolomensk, Alexandru din Viatca si Marchel din V ologda), un mitropolit (Macarie

din Novgorod) si 47 de preoti si diaconi. Printre toti acesti adversari ai reformei se remarca de la început prin hotarârea sa episcopul Pavel, protopopul Avvakum, preotii Ivan Neronov, Loghin,

Feodor, calugarita Melania si printre mireni, boieroaica Morozova si sora sa, Uruso-va. Alti oponenti

amintiti mai sus au trecut de partea lui Nikon pentru a nu-si periclita pozitia si chiar viata.

  Semnul crucii cu trei degete si alte schimbari în ritul bisericesc contraziceau nu numai

traditia multiseculara, ci si hotarârile adoptate de "Stoglavîi sobor" din 1551. Daca despre alte

modficari în derularea slujbelor sau pictura de icoane dupa modelul bizantin sau franc  puteau

judeca doar câtiva preoti si mireni initiati în dogmele credintei, apoi în problema crucii, a

modului de închinat sau a formei crucii putea judeca orice credincios. Nu era usor sa se

demonstreze "dreptatea" lui Nikon când existau atâtea dovezi evidente în sprijinul traditiei (de la

vechile biserici pâna la icoane si carti cu reprezentarea crucii în opt colturi si a semnului crucii cu

doua degete).

  Dorinta autoritatilor centrale din Rusia si a clerului înalt sa introduca un rit bisericesc unic

pe tot întinsul statului  - este un fenomen pe deplin normal, dar apare si  o întrebare fireasca:

pentru ce trebuia introdus un rit nou, când exista unul vechi cu care era obisnuita populatia din

Rusia centrala? Nu era mai usor sa- i unesti sub ritul vechi si obisnuit, asa cum a facut-o Ivan cel

Groaznic si Soborul din 1551, decât  sa introduci aproape o noua credinta fara sa tii seama de

urmari? Se pare ca aceasta este o antrebare mai delicata, atât pentru biserica, cât si pentru statul

rus, si putini sunt cei care o abordeaza.

  O analiza atenta a politicii externe a Rusiei în a dou a jumatate a secolului al XVII-lea si

începutul se-colului al XVIII- lea permite sa se observe o sporire a influentei rusesti în sud-estul

Europei. Neavând înca resurse suficiente pentru o expansiune teritoriala, Rusia continua o

expansiune ideologica prin  intermediul ortodoxiei. Disparitia Imperiului Bizantin si în special

caderea Constantinopolului sub dominatia turca permit Rusiei sa devina centrul mondial al

ortodoxiei, iar orasului Moscova  - a treia Roma. Desi visul despre întarirea influentei Rusiei an

Peninsula Balcanica si în zona strâmtorilor, este atribuit de istorici lui Petru cel Mare (1698-

1725), bazându-se pe binecunoscutul lui  "Testament", se poate totusi presupune ca initiatorul

acestei politici panslaviste a fost tatal lui, Alexei Mihailovici si patriarhul Nikon. Numai asa se

poate explica hotarârea lor comuna sa schimbe ritul si cartile bisericesti în asa fel, încât ele sa nu

se deosebeasca prin nimic de cele grecesti, bulgaresti, sârbesti, românesti si ucrainene. Deci nu

un rit unic în Rusia îi interesa pe reformatori, ci un rit unic al estului ortodox în întregime. Asa si

numai asa se explica acea încrâncenare cu care erau urmariti cei de rit vechi, nu numai în timpul

lui Nikon, ci si dupa el înca doua sute de ani (pâna în 1905), desi autoritarul patriarh s-a dezis de

scaun si s-a retras la manastire înca din anul 1658.

  Tot atâta încrâncenare se poate observa si în rândul Bisericii ortodoxe ucrainene, a

ierarhilor ei, în comparatie cu toleranta fata de cei de rit vechi din partea musulmanilor si a

catolicilor.

  Se mai poate aminti si faptul ca pentru Nikon un argument cu greutate în apararea

semnului crucii cu trei degete a fost ca nicaieri, în afara de Rusia, nu se utilizeaza doua degete în

efectuarea semnului crucii.

  În orice caz, schisma  Bisericii ortodoxe ruse si aparitia celor de rit vechi în a doua

jumatate a secolului al XVII-lea a fost un fenomen social extrem de complex pe care nu se cuvine

sa încercam sa-l simplificam. În caz contrar nu vom putea întelege si nici sa explicam altora

drama istorica a miscarii celor de rit vechi  - miscare ce a demonstrat vitalitatea în timpul celor

trei secole de existenta, în conditii departe de cele normale, chiar si pentru evul mediu.

 

 Schisma si credinciosii de rit vechi

 

 

  Cu sau fara voie, patriarhul Nikon a împartit Biserica ortodoxa rusa în doua parti. Partea

care a acceptat reforma si s-a supus aprigului patriarh a devenit biserica oficiala a Rusiei. Cei de

rit vechi o numeau biserica nikoniana. Cealalta parte care nu a acceptat reformele si a pastrat

cartile vechi si ritul initial a început sa se numeasca biserica ortodoxa de rit vechi. Autoritatile si

biserica oficiala o numeau biserica schismatica, iar pe credinciosi ei, schismatici sau rascolnici.

  Masurile aspre adoptate de patriarh împotriva aparatorilor ritului vechi, destul de repede i -

au pus pe multi ierarhi si simpli preoti sa renunte la lupta cu Nikon si sa treaca de partea lui.

Putini din rândul slujitorilor bisericii au avut taria morala samearga pe calea episcopului Pav el

din Kolomensk sau pe cea a protopopului Avvakum. Înca din timpul lucrarilor soborului din anul

1654 Nicon l -a maltratat pe mai sus pomenitul episcop, iar mai târziu a poruncit sa fie aruncat în

temnita si apoi ars pe rug. Ceva mai târziu aceeasi soarta  a avut-o si Avvakum, Nicanor si multi

altii.

  De rasfatat, Nikon, ca si tarul Alexei Mihailovici, nu rasfata pe nimeni, fie el un simplu

taran, episcop sau nobil de seama. Deosebit de vigilente erau autoritatile când îi urmareau pe

episcopi sau mitropoliti , temându-se de aparitia unei ierarhii a celor de rit vechi si sperând

totodata ca lipsa acesteia o sa-i aduca la urma urmei pe acestia în sânul bisericii oficiale. Din

acest motiv pâna si ierarhii amintiti ce s-au opus deschis reformelor la soborul din 1654 au fost

obligati, prin metode diverse, sa se linisteasca si sa treaca de partea patriarhului. În continuare, în

secolul al XVIII- lea si al XIX-lea, cei de rit vechi s -au straduit sa atraga de partea lor episcopi si

mitropoliti, dar pâna si succesele temporare erau anihilate rapid si cu cruzime de catre autoritati.

  Nu acelasi lucru s -a petrecut si cu credinciosii de rând, care nu doreau sa schimbe ritul,

socotit pâna la 1654, dreptcredincios. Taranii si orasenii, calugarii si calugaritele din multe

manastiri au refuzat categoric sa accepte noile reguli stabilite de Nikon si au continuat sa faca

slujbe si sa se roage dupa vechile canoane. Autoritatile aplica "sfaturile" date tarului de catre

soborul de la 1667, iar împotriva nesupusilor rascolnici s -au adoptat cele mai aspre pedepse.

Daca pâna la 1667 erau prigoniti doar propavaduitorii vechiului rit, precum episcopul Pavel,

protopopul Avvakum, arhimandritul manastirii Solovetk-Nicanor, preotii Ivan Neron, Feodor,

Loghin, calugarita Melania sau boieroaicele Morozova, Urusova, Danilova si alte câteva duzini

de slujitori ai bisericii, apoi dupa 1667, în afara groaznicelor blesteme rostite în catedrala

Uspenie, a început prigoana tuturor crestinilor care nu recunosteau reforma bisericii. Majoritatea

istoricilor considera ca tarina Sofia este cea care a nascocit toate pedepsele, însa, daca citim

hotarârea soborului din 1667, acolo se specifica cu claritate pedepsele pentru cei de rit vechi în

forma unui "sfat" pentru tar. Conform acestui sfat, pe cei de rit vechi, ca pe niste criminali pe-

riculosi, trebuia sa- i supuna la pedepse civile precum: taierea limbii, a mâinilor, a nasului si a

urechilor, exilarea pentru vecie în Siberia. Au uitat "sfintiile lor" sa sublinieze necesitatea arderii

pe rug si împrastierea cenusii pentru a nu se permite slujbele de înmormântare. Dar  aceasta

corectura se va face un pic mai târziu. Si iata cum descrie un istoric oficial în cartea  Istoria lui

Petru I, vol. I, pagina 100, prigoana celor de rit vechi:

  "...Masurile adoptate de tarina (Sofia n.a.) pentru eradicarea principalului rau - schisma,

au contribuit numai la întetirea ei. Dupa rascoala condusa de Nichita Pustosveat (1681) s -a

ordonat ca schismaticii sa fie cautati în toata tara si pe masura vinovatiei lor, unii sa fie deferiti

judecatii clerului, iar altii tribunalului laic ca niste criminali periculosi pentru stat. Peste vreo

doi ani s-au indicat si masurile ce trebuie aplicate împotriva lor. Cei care nu vor sa se dezica de schisma sa fie torturati pentru a se afla conducatorii lor si, daca nu vor sa treaca la ritul nou, sa

fie arsi si cenusa lor sa fie împrastiata, sa fie arsi si cei care reboteaza copiii, socotind botezul

bisericii oficiale nevalabil. Pedeapsa cu biciuirea si exilul ameninta pe toti cei care îi ascundeau

pe  schismatici, sau, stiind de existenta lor, nu anuntau autoritatile. În acest mod a pornit

prigoana, care însa avea rezultate contrare celor asteptate, schismaticii s-au  îndârjit si mai rau

decât înainte. În grupuri înarmate atacau manastirile (de rit nou, n.a.) respingeau atacurile

armatei tarului si, în sfârsit, adusi la capatul puterilor ardeau în flacarile ce mistuiau bisericile

chiar de ei aprinse".

  Interesant este ca, în ciuda documentelor care afirma atrocitatile bisericii si ale

autoritatilor, exista încercari ale unor istorici ai bisericii oficiale, care recunosc proportiile

miscarii si ale prigoanei, de a micsora macar putin vina prigonitorilor. Asa A.V. Cartasev în

cartea sa, Ocerki po istorii ruskoi terkvi  (vol. II, pag. 228-299), afirma ca dintre cei de rit vechi  

n-au murit decât vreo 20.000, dar ei singuri se omorau, fie prin post, fie prin ardere în biserici. În

ce priveste armatele tarului, acestea se purtau cu blândete exage-rata, chiar si atunci când atacau

bisericile si manastirile, când zdrobeau sub copitele cailor cavaleristilor pe batrâni, femei si copii.

Soldatii se fereau chiar sa deschida focul asupra lacasurilor sfinte si rascolnicii au  fost primii

care trageau cu tunul împotriva "pasnicilor"unitati de pedepsire. Uita autorul sa  explice

"umanismul" purtarii autoritatilor dupa luarea cu  asalt a manastirii din Solovetk, sau a asezarilor

monastice si civile din Starodubie sau Vetca. Si cu atât mai surprinzator suna explicatia privind

executia prin ardere pe rug a protopopului Avvakum si a prietenilor sai, din 1 aprilie 1681, prin

aceea ca asemenea metoda a fost împrumutata din  Occident si era total straina Rusiei. Probabil e

greu si acum sa se recunoasca, macar de dragul adevarului istoric, toate grozaviile si salbaticiile

prigoanei celor de rit vechi, desi se pare ca a trecut deja  destul timp.

  Chiar si pentru un cunoscator al istoriei schismei nu este usor  sa explice o atât de

îndelungata, seculara încrancenare a autoritatilor Rusiei tariste si bisericii pravoslavnice în

prigoana oamenilor rusi numai din cauza convingerilor lor. Din pacate însa acesta este adevarul si

documentele îl atesta. Este adevarat ca rugurile nu se mai aprindeau în secolul al XIX- lea si

începutul celui de-al XX-lea, dar mai erau biciuiti tine-rii recruti daca nu consimteau sa treaca la

religia niko-niana, iar despre prigoana slujitorilor bisericii de rit vechi nici nu  e cazul sa discutam

mult, întrucât soarta episcopului Arcadie I  de Slava din 1881 prea putin se deosebeste de cea a

episcopului Pavel din Kolomensk, din 1654.

  Multi credinciosi de rit vechi au pierit în acesti ani de restriste, iar multi  au fugit spre

zonele marginase ale Rusiei, în nord, în zona Vetca si Starodubie, pe Don si Kuban sau peste

hotare. În noile locuri, cei loviti de soarta, dar  puternici prin credinta, întemeiau noile asezari

libere, de tarani sau cazaci, ridicau sate si orase, chilii si manastiri, desteleneau pamânturi

necultivate transformându - le în adevarate colturi de rai. Unitati de reprimare si misionarii

bisericii oficiale îi gaseau si aici si se straduiau sa- i treaca prin foc si sabie. Sute de sate si orase

cu locuitori apartinând ortodocsilor de rit vechi au fost distruse de autoritatile tariste, celor prinsi

li se taia limba si erau biciuiti pâna îsi dadeau sufletul, înfometati în închisori subpa-mântene sau

arsi pe rug pentru a- i îngrozi pe ceilalti. Rascolnicilor nu li se permitea sa locuiasca în orase, nu li

se recunostea familia daca nu se cununau în biserica oficiala, li se impunea bir dublu, nu li se

permitea sa ocupe o anumita functie în stat, etc. Împotriva lor se folosea o armata de zeci de mii

de soldati, însotiti totdeauna de misionari cu rol de "consilieri" ai comandantilor, cu privire la

arestari si pedepse pentru rascolnici. În acelasi timp propaganda oficial a a lansat tone de literatura

cu scopul de a discredita aceasta miscare sociala.Printre revistele care  au declarat razboi celor de

rit vechi se pot aminti: Ruskii palomnic, Bratskoe slovo, Misionerscoe obozrenie, etc. 

 

 

Credinciosii de rit vechi

 

             Adeptii vechiului rit bisericesc, împrastiati de soarta potrivnica în lumea larga, s -au

împartit în mai multe secte. Cauza principala a acestor noi schisme în sânul miscarii celor de rit

vechi a fost lipsa unei ierarhii proprii si a unui centru spiri tual. Grupurile aparute se pot clasifica

în doua categorii: una acceptând preotii si cealalta respingându- i. Cei "fara popa" nu recunosteau

clerul în general, iar cei care erau cu popa acceptau preotia, dar din cauza lipsei ierarhilor

admiteau ca sluj-bele sa fie facute de preoti fugari, hirotonositi de episcopii nikonieni. În cele mai

multe cazuri preotii care  din diferite motive paraseau biserica oficiala erau  primiti de cei de rit

vechi prin ungerea cu sfântul mir si ramâneau pentru totdeauna alaturi de ei.

  Atât în Tarile Române, cât si în Dobrogea, care apartinea Imperiului Otoman, majoritatea

rusilor de rit vechi se încadra în curentul numit "beglopopovtî" (cei cu preoti fugari). Foarte

putini erau cei care apartineau altor curente sau secte, precum  scapetii, molocanii, hatnicii sau

barabulnicii. Ultimii sunt adevaratii urmasi ai filipovenilor sau samosojigateli (cei care se ard

singuri).

  În afara deosebirilor de natura religioasa, cei de rit vechi  puteau fi împartiti în doua ramuri, dupa

modul  de v iata, si anume în ortodocsi de rit vechi-tarani, si ortodocsi de rit vechi-cazaci. În

majoritatea lor, zonele cazacesti de la marginile Rusiei n -au acceptat reformele lui Nicon si au

continuat sa practice ritul vechi. Satele cazacilor, ca si centrele lor f ortificate, se întemeiau si se

împrospatau cu taranii ce nu mai suportau iobagia. Dupa schisma, aceste sate s -au dovedit

adaposturi bune pentru cei de rit vechi prigoniti pretutindeni.

  Miscarea credinciosilor de rit vechi, si mai ales ideologia sa, a devenit un stindard pentru

toate miscarile sociale, pentru toate categoriile sociale nemultumite de regimul tarist. Ea a

constituit acea haina ideologica fara de care nu se desfasura în evul mediu nici o actiune

contestatara mai ampla. În 1670 a izbucnit un adevarat razboi taranesc sub conducerea

cunoscutului ataman  Stepan Timofeevici  Razin, despre care în folclorul nostru local se pastreaza

anumite informatii. Este îndeobste cunoscut faptul ca rascoala lui Razin, de la bun început, a fost

declarata ca fiind a  celor de rit vechi, iar neînfricatul ataman înaintea executiei a facut semnul

crucii cu doua degete, dupa ritul vechi.

  Dupa înabusirea "razmeritei lui Razin" o parte din rasculati a reusit sa scape, iar o alta

parte a completat micul, dar viteazul detasament de aparatori ai manastirii Solovetk, de pe o

insula din Marea Alba, rezistând în fata atacurilor armatei tarului mai mult de opt ani (1668-

1676). Dupa cucerirea ei, aparatorii au preferat sa moara decât sa accepte reformele lui Nikon.

Nu este exclusa  posibilitatea ca unii din participantii la rascoala lui Razin, care cunosteau bine

Delta Dunarii si lacurile de pe litoral, sa fi servit drept calauze pentru primii fugari din Rusia,

care s-au asezat în zona. Este de notat faptul ca locuitorii satului Sari chioi au numit întotdeauna

lacul "Razin", desi pe harti si în manualele scolare se utiliza o denumire putin diferita.

  N-au trecut nici zece ani de la înabusirea rascoalei cazacilor lui Razin ca s-a iscat o noua

revolta, chiar în centrul Rusiei, sub conducerea lui Nichita Pustosveat  (1681). Aceasta revolta se

atribuie tot celor de rit vechi, si nu fara temei, întrucât participantii cereau sa se revina la credinta

veche.

  În anul urmator cneazul Hovanski conduce rascoala strelitilor de la Moscova îndreptata

împotriva regimului tarist si a asupririi exercitate de autoritatile ecleziastice. Zdrobirea "razmeritei", executarea participantilor si în primul rând a calugarilor de rit vechi, pe care

autoritatile continuau sa- i considere deosebit de periculosi pentru  stat, n -au putut sa opreasca

lupta stramosilor nostri pentru vechea credinta. Toate rascoalele care au urmat în secolul al

XVIII- lea s-au desfasurat sub stindardele miscarii celor de rit vechi.

  Printre aceste rascoale ale secolelor al XVII-lea si al XVIII- lea se remarca, prin tragismul

si totodata eroismul sau, rascoala cazacilor de pe Don sub conducerea lui Condrati Bulavin si

Ignat Nekrasov în 1707-1708. Asupra acestei rascoale trebuie sa ne oprim mai mult, pentru ca

aici gasim o strânsa legatura cu trecutul locuitorilor satului nostru.

  Chiar si din aceasta scurta enumerare sau numai amintirea revoltelor în care au fost

implicati strabunii nostri, reiese ca autoritatile Rusiei aveau destule motive sa nu- i agreeze pe

rascolnicii care nu doreau sa-si plece capul în fata iobagiei si a reformei lui Nikon.

  În afara de revolta, comunitatile celor de rit vechi practicau în viata niste reguli

democratice care se socoteau exemple extrem de "urâte" pentru milioane de serbi, provocând

furie nu numai în rândul functionarilor regimului tarist, ci si a clerului înalt. De aceea,

propaganda oficiala, fie laica, fie bisericeasca, prin intermediul revistelor, a misionarilor,

profesorilor academiei teologice sau a preotilor simpli, cauta sa sublinieze de fiecare data

pericolul democratiei exagerate în sânul comunitatii de rit vechi.

 

Sarichioi - centrul celor de rit vechi

 

  În 1707 la Sarichioi exista o mica comunitate a rusilor, alaturi de populatia tatara

majoritara. În acest an Petru I încearca sa supuna autoritatilor t ariste localitatile cazacilor de pe

cursul Donului. Alipind tot  mai multe teritorii, cucerite de la turci sau suedezi, Rusia începe sa

fie îngrijorata de prezenta unor zone libere de cazaci, nu la granite, ci deja în interior. Fuga în

masa a taranilor serbi pe Don îl obliga pe Petru I sa adopte masuri drastice si urgente pentru a

instaura ordinea. Pentru aceasta este trimis contele Iuri Dolgoruki în fruntea unui detasament

special. Contele se foloseste de disensiunile existente între cazacii mai vechi si mai înstariti si cei

mai noi si mai saraci asezati de curând si provenind din rândul celor de rit vechi. Trimisul tarului

trebuia sa- i întoarca pe fostii tarani serbi, deveniti cazaci liberi, la stapânii lor. Numai ca nu era

usor si nici simplu sa- i obligi  pe cazacii liberi sa se întoarca în situatia de serbi, sub opresiunea

boierilor si a clerului nikonian. Contele Dolgoruki si 16 însotitori au platit cu viata, pentru

îngâmfarea lor, în ziua de 9 octombrie 1707 în orasul Sulghinsk pe Aidar (Donul superior), iar

cazacii "sarantoci" au pornit o asemenea razmerita, încât tarul a fost nevoit sa trimita în ajutorul

detasamentului decimat o armata regulata de 30 de mii de oameni.

  Dupa succese alternate cu înfrângeri ale rasculatilor, a cazut conducatorul rascoalei,

Condrati Bulavin, în ziua de 7 iulie 1708. El a fost ucis de ajutorul sau, esaulul Ananiev, alaturi

de care se gaseau si alti cazaci - tradatori sub comanda atamanului Luchian Maximov. Rasculatii

au luat cu asalt orasul Cercask si  l -au razbunat pe conducatorul ucis, condamnându- i pe tradatori.

  Neîntelegerile si o mare disproportie de forte      i -au obligat pe rasculati sa adopte decizia

de a se retrage în zona Kubanului. În aceasta eroica si legendara retragere s -a remarcat noul

ataman Ignat Necrasov. El a reusit nu numai sa- i salveze pe cazacii rasculati cu familiile lor, ci a

reusit aproape treizeci de ani sa nelinisteasca sudul Rusiei prin scrisorile trimise si prin incursiuni

îndraznete împotriva armatelor tarului.

  Kubanul este teritoriul cuprins între Marea Azov si  Marea Caspica si aflat sub stapânirea

tatarilor din hanatul Hoarda de Aur începând cu secolul al XIII- lea. Mai târziu Kubanul a

apartinut hanilor din Crimeea, care, la rândul lor, depindeau de Imperiul Otoman începând cu a doua jumatate  a secolului al XV- lea, însa se bucurau de o însemnata autonomie interna. La

sfârsitul secolului al XVII- lea si începutul secolului al XVIII-lea, când a început prigoana în masa

a celor de rit vechi si înasprirea iobagiei, zona a devenit un binecunoscut refugiu pentru acesti

oameni loviti de soarta. Aici a fost creata înca din 1688 oastea cazacilor de rit vechi sub

conducerea atamanului Lev Manotki. Centrul fortificat al acestei osti era oraselul- fort Aciuev.

Cazacii rascolnici se remarcau prin faptul ca respectau cu sfintenie preceptele religiei crestine de

rit vechi, nu fumau, purtau barba, nu abuzau de alcool, nu participau la jafuri si în general nu

acceptau sa se foloseasca de avutul altuia. Anume aici trebuia sa fie cautate izvoarele viitorului

"Legamânt al lui Ignat". Atamanul Saveli Pahomov avea legaturi strânse cu Bulavin. Cunoscând

bine aceste locuri, ca si pe cele din Dobrogea, participantii la rascoala de pe Don, împreuna cu

familiile lor si purtând lupte neîncetate împotriva armatei tarului, se îndreapta spre râul Kuban.

Hanul Caplan Ghirei a permis armatei lui Nekrasov sa se aseze pe teritoriul sau, i -a acordat o

deplina autonomie interna si scutire de orice fel de biruri.

  Din perioada Kubanului (1708-1740) a cazacilor nekrasoviti se remarca trei  centre

fortificate ridicate pe dealurile din zona mlastinoasa, la 30-40 de kilometri de la varsarea fluviului

în Marea Azov. Aceste centre: Golubinsk, Bludilovsk si Cireansk, au fost  transformate de cazaci

în cetati de necucerit, fiind aparate atât prin  fortificatii cât si prin mlastinile aflate în partea lor

nordica. Treizeci de ani, Ignat Nekrasov cu viteaza sa oaste a dus lupte necurmate cu armatele

Rusiei tariste si ale aliatilor acesteia, hanul Batâr Ghirei si Aiuka han ai calmâcilor. În acelasi

timp, îndragitul ataman al cazacilor, trebuia sa organizeze viata în noile localitati dupa vechile

norme ale cazacilor si noile norme ale celor de rit vechi, norme ce au capatat numele de

"Legamântul lui Ignat".

           Cum a reusit Nekrasov sa fie treizeci de ani un lider necontestat al "Republicii din

Kuban", se poate explica numai prin personalitatea lui iesita din comun si poate prin

împrejurarile  deosebit de grele si excep-tionale. Cazacii l -au îndragit pe atamanul lor în asa

masura încât  l -au înzestrat, în legende, cu puteri supranaturale, cu posibilitatea de a face

invizibila pentru inamici oastea si orasele sale fortificate.

  În anul 1737 sau 1738 a încetat din viata remarcabila capetenie a cazacilor nekrasoviti, iar

presiunea exercitata de armata tarului devenea din ce în ce mai puternica. Cazacii lui Nekrasov

sunt nevoiti din nou, asa cum mai înainte fusesera stramosii lor, sa paraseasca pamânturile

cultivate si sa se mute, cu aprobarea Imperiului Otoman, pe cale maritima în Dobrogea de nord.

Acest n ou exod a avut loc în 1740-1741, când 1600 de oameni înarmati au trecut Marea Neagra

în barcile lor rapide, numite seici (ceaiki) si s-au asezat pe malul lagunei Razin si la Dunare. Se

cunosc cu exactitate doar doua localitati unde s -au stabilit fugarii din Kuban si acestea au fost

Sarichioi si Dunavat, desi nu se exclude posibilitatea existentei si a altora.

  În 1761 înca o parte din ignat-cazacii din zona Kubanului a urmat exemplul celor care au

aparut la Sarichioi cu 20 de ani mai înainte, mutându-se în Dobrogea de nord si în Delta Dunarii.

Ultimii fugari din Kuban care au sosit pe cale maritima în Dobrogea în anul 1778 au fost de

asemenea de rit vechi din rândul nekrasovitilor (ignat-cazacilor).

  Conditiile în care Imperiul Otoman a permis ignat-cazacilor sa se mute în Dobrogea de

nord si în Delta Dunarii nu puteau sa se deosebeasca radical de cele în care a existat câteva

decenii o adevarata repu-blica a celor de rit vechi din Kuban, adica o deplina autonomie interna si

scutire de impozite. În locul acestora cazacii de rit vechi efectuau serviciul militar. Este adevarat

ca si birurile din Dobrogea erau mult diferite de cele din Rusia. Daca cineva din rusii de rit vechi,

locuind aici pâna la venirea ignat-cazacilor, nu dorea sa faca serviciul militar, autoritatile turcesti

îi impuneau plata impozitelor (emleac si temetuat) ce nu depaseau 3% din venitul anual al familiei. Aceste biruri extrem de usoare vor constitui mai târziu unul din factorii descompunerii

rânduielilor sociale ale ignat-cazacilor dobrogeni. Obligatiile unui cazac erau cu mult mai mari si

însemnau nu numai pregatirea militara si participarea la expeditii, ci si varsarea în visteria

comunitatii a doua treimi din venitul anual pentru întretinerea scolii, bisericii ,a celor batrâni si a

armatei .

  Din pacate, prea putine date concrete sunt cunoscute pâna acum de istorici despre