Alex's blog
Cuvânt catre cititori
Am stiut sau, mai precis, am simtit întotdea-una ca, odata si odata, într-unul din satele
noastre se va gasi cineva care va povesti lumii despre stramosii sai minunati - staroverii rusi
stabiliti în România.
Bineînteles, pentru aceasta sunt necesare cunostinte serioase de istorie, însa în mod cert
nu este suficient numai atât.
Pentru a scrie o asemenea carte, cum e istoria satului Sarichioi, pe care o recomandam în
mod deosebit fiecarui concetatean al nostru, lipovean, indiferent daca apartine cultului celor cu
popasau celor fara popa- e nevoie înainte de toate, de o inima fierbinte. E nevoie de iubire si de
mândrie pentru generatiile de înaintasi care au trait pe aceste meleaguri.
Nu se poate spune ca, despre noi, rusii staroveri care locuim pe teritoriul României,
nimeni n -a stiut nimic si nimeni n -a scris nimic.
De obicei, însa, au fost oameni apartinând altor nationalitati, tari sau credinte.
Noi am fost bucurosi pentru fiecare cuvânt bun pe care l -au spus despre noi. Dar aproape
întotdeauna, acestea au fost opinii cumva venite din afara, câteodata obiective, dar rareori
patrunzând în profunzimea sufletului etniei noastre, rareori ilustrând adevaratele cauze care i -au
determinat pe stramosii nostri sa se stabileasca atât de departe de granitele patriei lor istorice -
Rusia.
Si iata ca, în sfârsit, apare un astfel de om, pentru care istoria satului natal si istoria
lipovenilor a devenit o parte a sufletului sau, o parte a biografiei sale si parte integranta a
profesiei sale.
Profesor de istorie în satul Sarichioi, Sevastian Fenoghen - fiul unui pescar, s-a nascut în
acest sat, în anul 1942 si tot aici a terminat scoala generala. Dragostea pentru limba materna si
istorie i -a insuflat-o minunatul povestitor si pedagog - Vasili Ivanovici Vakarciuk. Interesul nu i
s-a diminuat nici în anii de liceu, petrecuti în orasul Tulcea.
Dupa terminarea Facultatii de Istorie a Universitatii din Bucuresti, el se întoarce în satul
natal, unde, iata, de 30 de ani preda istoria copiilor nostri lipoveni.
Cu ajutorul elevilor si al consatenilor sai, a organizat unul din cele mai interesante si
originale muzee scolare de istorie din Dobrogea. La fel ca si minunatii sai învatatori si înaintasi în
profesie, Sevastian Fenoghen este convins ca istoria îi poate ajuta pe semenii nostri sa evite multe
rataciri, îi poate ajuta sa iasa din epocile de criza, ca cea pe care o traversam în aceste timpuri.
Aceasta criza i -a atins pe toti, fara îndoiala, dar, în mod deosebit de dureros, ea este
resimtita în satele noastre. Lotul de pamânt primit prin Legea 18 nu este prea mare, pestele s-a
împutinat simtitor, padurile sunt rare ori s -au uscat, râurile si lacurile sunt secate ori poluate.
Multi au ramas fara un loc de munca, iar meseriile si mestesugurile traditionale dispar încetul cu
încetul.
Lipoveanul starover este amenintat de suflul comercial al zilelor noastre. În multe sate s-a
instaurat nevoia si disperarea. Si iata ca în aceasta perioada atât de grea pentru noi, Sevastian s-a
hotarât sa scrie o carte despre vitejia înaintasilor nostri, despre fermitatea si îndrazneala lor.
În el s -a trezit hotarârea si mândria. În fiecare fraza a acestei lucrari, despre eroicul si
deseori tra-gicul trecut al locuitorilor satului Sarichioi, cititorii vor simti nu numai admiratia în
fata hotarârii si credintei strabunilor, ci si speranta ca nu este totul pierdut, ca este posibila o reala
renastere a natiunii noastre.
Sunt convins ca aceasta prima carte despre lipoveni, scrisa de un lipovean, nu va fi citita
sau ascultata cu interes doar de catre locuitorii Sarichioiului! Cartea va gasi ecou în inimile multora din urmasii acelor oameni care au pus credinta,
libertatea si morala mai presus de toate bunurile pamântesti.
Cu pricepere de cunoscator, cu talent de istoric si patos de adevarat iubitor al poporului,
Sevastian, fiul pescarului Ivan Fenoghen, ne reda pagini din trecutul aproape de toti uitat.
Drum bun cartii sale spre inimile oamenilor!
Conf. univ. dr. Ivan Osipovici Evseev
SARÎ - KIOY - Satul Galben
Legenda si realitate
Probabil ca nu voi dezvalui un prea mare secret daca voi afirma ca istoria credinciosilor
de rit vechi din România este " o cartulie subtirica" si cu foarte multe foi albe. De asemenea, nu
este un secret faptul ca în ultimii ani a crescut semnificativ interesul pentru trecutul miscarii
credinciosilor de rit vechi, atât din partea specialistilor, cât si din partea celor de rit vechi însisi.
Lipsa de interes pentru trecutul propriu la cei de rit vechi a fost un fenomen pe deplin
explicabil, daca tinem cont de vitregiile timpului de care au avut parte stramosii lor în ultimele
secole. Prigoniti cu o cruzime salbatica de catre autoritati si de catre Biserica Ortodoxa Rusa pe
tot întinsul Rusiei si peste hotarele ei, stramosii celor de rit vechi cu greu ar fi putut pastra
documente legate de trecut. Multi ani si chiar multe secole ei n -au avut parte de centre proprii de
cultura sau religioase.
În ceea ce priveste centrul administrativ al cazacilor lui Nekrasov (nekrasoviti) de la
Sarichioi, trebuie sa nu uitam ca în cei 124 de ani de existenta acesta a fost adesea distrus din
temelii, în multe rânduri, de catre armatele rusesti, care îl treceau, cum se spune, "prin foc si
sabie". Si cum s -ar putea vorbi despre trecut si documente când trebuiau salvate vietile celor
dragi, propriile vieti si credinta strabuna? Atâtea la-crimi si necazuri le-a adus soarta în decursul
generatiilor, încât stramosii nostri se straduiau probabil sa-si uite originea si trecutul, sa stearga
din memoria colectiva tot ce era legat de el.
Dar asta numai în aparenta, pentru ca în structurile intime ale memoriei populare se mai
pastreaza farâme ale trecutului, ce ies la iveala arareori si atunci cu prudenta si modestie. Astfel,
pe la sfârsitul anilor cincizeci ai secolului al XX- lea, un om binecunoscut consatenilor mei prin
inteligenta si pregatirea sa livresca, octogenarul slujitor al bisericii (apartinând ie-rarhiei de la
Fântâna Alba), diacul Nichita, povestea elevilor "scolii bisericesti" semilegale despre modul în
care a fost înfiintat satul Sarichioi.
Iata cum suna aceasta povestire în gura înteleptului satean, ce a dus în mormânt taina
provenientei legendei.
"... Strabunii nostri au trait undeva în Rusia. Se ocupau cu agricultura si pescuitul,
respectau autoritatile si se rugau Domnului în bisericile ridicate prin truda lor. Asa au trait
fericiti, cu frica lui Dumnezeu, pâna când un trimis al diavolului, pe nume Nikon, a ajuns sa fie
patriarh al Bisericii Ruse si a hotarât sa distruga vechea credinta pravoslavnica. Cei care au
mentinut obiceiurile si credinta stramoseasca au început sa fie prigoniti, satele si bisericile lor
arse, multi omorâti în chinuri groaznice.
Atunci, dupa un sfat îndelungat, mai multi barbati au hotarât sa-si paraseasca casele si sa fuga în locuri cât mai îndepartate pentru a scapa de prigoana autoritatilor laice si bisericesti.
Sate si orase întregi au ramas pustii, oamenii plecau î n cautarea unor locuri mai primitoare,
având în frunte preoti si calugari dreptcredinciosi. Gândindu-se la greutatea drumului pentru
copii, femei si batrâni, ca si la putinul agonisit prin munca, unii fugari au hotarât sa porneasca
cu barcile spre noi tinuturi.
Au fost procurate mai multe barci mari (kaiuki), în care s-au încarcat lucruri folositoare.
Apoi, cu copii, femei si batrâni, au pornit spre miazazi. Se strecurau noaptea pe lânga cetati si
asezari neîntarite, temându-se sa nu fie prinsi, iar în locuri pustii se deplasau si ziua. Trimiteau
înainte iscoade sa cerceteze cât mai au de mers pâna la capatul pamânturilor aflate sub
stapânirea tarului antihrist si daca mai sunt cetati pe cursul apei.
Dupa multe zile si nopti de mers, iscoadele au anuntat ca mai au de trecut pe lânga cea
mai puternica cetate, cu osti multe, cu straji pe ziduri si cu corabii, pazind trecerea pe fluviu. S-
au adunat la sfat atamanii barcilor si au hotarât sa încerce sa treaca pe lânga cetate înaintea
ivirii zorilor, în cea mai deplina liniste. S -a dat porunca sa nu se produca nici o miscare în
barca, iar, daca se trezeste vreun copil, sa fie aruncat în apa, pentru ca, prin scâncetul sau, sa nu
trezeasca straja. Barcile au trecut una dupa alta, pe sub zidurile cetatii, fara ca strajile sa simta
vreo miscare, conti-nuându-si drumul cu forte sporite de teama eventualilor urmaritori.
Într-o zi, fugarii s-au vazut în mijlocul unei mari fara margini, despre care auzisera si
mai înainte. Au mers înca multe zile pe lânga tarm, temându-se ca valurile sa nu scufunde
barcile încarcate cu oameni si bagaje, pâna când au vazut o apa linistita, despartita de mare
printr-o fâsie de nisip si stufaris. În departare, dincolo de apa linistita, se zareau paduri si
dealuri înverzite, care aminteau oamenilor istoviti de drumul lung si hrana saracacioasa, de
locurile lor de bastina. Au trecut barcile târâs peste fâsia de nisip si în scurt timp au acostat la
tarm, hotarând sa-si întemeieze acolo noua asezare.
Stapânul acestor frumoase locuri era împaratul turcilor, pagân ca si supusii sai, care îi
lasa pe crestini sa creada în Dumnezeul lor, sa faca slujbe dupa cartile vechi si sa-si pastreze
obiceiurile. Asa au întemeiat stramosii nostri satul Sarichioi...", încheia relatarea sa regretatul
învatator al cititului bisericesc în slavona.
Comparând legenda de mai sus cu datele stiintifice despre sat, se poate lesne observa cum
se împletesc în povestirea batrânului întelept faptele reale ale bejeniei rusilor de rit vechi si ale
cazacilor lui Ignat Nekrasov peste hotarele Rusiei, cu fantezia despre o posibila aruncare a
copiilor în apa. Fantezia avea menirea sa sublinieze probabil situatia tragica a celor de rit vechi,
în statul rus, pentru ca aruncarea în apa a copiilor nu putea fi acceptata în nici o împrejurare
(exceptia putea s -o constituie moartea întregului grup, daca acesta facea parte din secta numita
"cei care se ard singuri"). Un asemenea pacat n -ar fi îndraznit sa-si asume nici un crestin si cu
atât mai putin un ortodox de rit vechi. Este interesant ca legenda, desi are la baza un fapt istoric
binecunoscut despre trecerea cazacilor nekrasoviti din zona Kubanului la Sarichioi si Dunavat pe
mare în anii 1740-1761, nici macar nu- i aminteste, ca sa nu mai vorbim despre rolul lor în istoria
satului.
Întemeierea satului Sarichioi de catre cei de rit vechi, de asemenea, nu corespunde
realitatii, întrucât calatorul turc Evlia Celebi (1611-1683), în cartea sa Seyahatname, aminteste
satul ca fiind cunoscut înca în anul 1651. Amintitul calator a vizitat cetatea B abadag de cinci ori
(în 1641, 1651, 1657, 1659, 1667) asistând în mai multe rânduri la strângerea birului (zaherea) în
satele supuse cetatii. Descriind satele, Evlia sublinia ca în ele traiau tatarii si ca acestea erau mari,
bogate si frumoase. Calatorul turc mai adauga faptul ca aici traiau si ghiaurii (cei de religie
crestina), dar nu indica unde anume. Este posibil ca "ghiaurii" sa fi trait si în satul Sarî -Kioi, daca se ia în calcul faptul ca Evlia Celebi nu se multumeste numai cu o singura denumire a l ocalitatii,
ci mai foloseste înca doua, si anume: Chiuciuc Sarî si Kara Sarî, în traducere libera însemnând
"Satul mic" (Chiuciuc) si "Satul negru" (Kara), iar acest lucru putând însemna, conform
uzantelor medievale si a unei logici elementare, existenta c el putin a unei parti din sat cu o
populatie de alta origine, ori de alta credinta.
Anul de atestare documentara a existentei satului se poate socoti 1651 (în 1641 se pare ca
Evlia Celebi n -a trecut prin sate sau, cel putin, nu le-a descris). Exista însa si un alt document
care atesta existenta sa-tului în 1618, însa nu sub numele de Sara-Kioi, ci sub numele de Herghel.
Documentul este un testament al lui Gazi Ali-Pasa, conform caruia satele Herghel si Zeibi
(Ziblias) cu 8000 de hectare de pamânt trebuia s a apartina geamiei Ali-Pasa din aceeasi cetate
Babadag (geamia exista si astazi).
Ipoteza despre o prezenta a rusilor (tarani io-bagi sau calugari) în Sarichioi la mijlocul sau
la sfârsitul secolului al XVII- lea trebuie dovedita (cu documente), totusi nu se poate afirma ca nu
se bazeaza pe ceva.
Evlia Celebi face referiri în Cartea de calatorii la incursiunile cazacilor asupra cetatii
Babadag înca din anul 1587, apoi despre batalia navala din 1657 dintre flota turca condusa de
amiralul Regep-Pasa si seicile cazacilor. Batalia a avut loc în apropierea limanului Razim.
Arhiepiscopul bulgar Peter Bogdan Bacsiv, care a vizitat Babadagul în 1641, relateaza
despre un numar de schismatici ce traiau aici în 60 de case. Este clar ca, pentru un ierarh catolic,
schismatici pot fi socotiti orice crestini ortodocsi (bulgari, români, greci sau rusi).
Traditia orala, înregistrata la sfârsitul secolului al XIX- lea în Marele Dictionar Geografic
Român aminteste despre o locuire temporara a lui Stepan Razin în cetatea Enisala (la câtiva
kilometri sud de Sarichioi), a lui Vanika Kain pe insula Popina (nord- est de Sarichioi), si a lui
Triska-Rastrijka pe insula Bisericuta. Asa ceva nu se putea întâmpla decât înainte de anul 1670
(în 1670-1671 Stepan Razim s-a aflat în fruntea rascoalei de pe Don).
Se mai pot adauga tratativele purtate de hatmanul Mazepa cu serdarul Babadagului si
colonizarea cazacilor în Dobrogea de nord, probabil dupa lupta de la Poltava (1709).
Din izvoarele mai sus amintite reiese cât se poate de clar ca în secolul al XVII- lea
populatia rusa în Dobrogea nu era ceva neobisnuit, desi schisma Bisericii ruse din 1654 nu se
produsese înca.
Cauzele schismei Bisericii ortodoxe
ruse din anul 1654
Pentru a întelege cauzele plecarii stramosilor locuitorilor satului Sarichioi din Rusia este
necesar sa fie analizata, macar si superficial, activitatea reformatoare a tarilor rusi în a doua
jumatate a secolului al XVII- lea si începutul secolului al XVIII- lea. Este adevarat ca procesul
consolidarii puterii centrale în Rusia s-a intensificat înca din secolul al XV- lea si a fost însotit de
masuri aspre nu numai împotriva marilor feudali, ci si de serbirea taranilor. Tarul Ivan cel
Groaznic (1533-1584) si urmasii lui Boris Godunov (1598-1606), Vasili Suiski (1606-1610) si în
mod deosebit întemeietorul dinastiei Romanovilor - Mihail Feodorovici (1613-1645) interzic
taranilor sa se mute de pe mosiile boieresti în timpul lucrarilor agricole. În 1649, prin "Sobornoe
ulojenie", Alexei Mihailovici (1645-1676) îi leaga pe tarani de pamânt pentru totdeauna. Aparitia structurilor moderne ale statului dupa modelul Europei apusene, înzestrarea unei
armate numeroase, cresterea numarului functionarilor statului, un aflux important al strainilor,
dezvoltarea productiei, constructia de drumuri, porturi, a flotei, înfiintarea diferitelor institutii de
învatamânt si multe, multe altele solicita imense resurse financiare. Aceste cerinte duc la
cresterea impozitelor si recenzarea populatiei, ceea ce nu putea sa bucure pe oamenii simpli.
Diferitele biruri si taxe bisericesti impuse pentru a sustine autoritatile ecleziastice duceau la
saracire nu numai pe tarani, ci si pe slujitorii de rang mai mic ai bisericii.
Razboaiele neîntrerupte pe care Rusi a le purta cu vecinii în secolul al XVII- lea au obligat-
o sa întretina o armata uriasa si bine dotata. Pentru aceasta nu erau suficiente numai resurse
financiare, ci erau necesari si soldati. De aceea se introduce serviciul militar obligatoriu si taranii
erau obligati sa dea anual un recrut la 20 de familii. Serviciul militar pentru bietul taran dura 20-
25 de ani si evident ca nu constituia o placere.
Petru I, artizanul principal al reformelor, se straduieste sa introduca în viata poporului, în
locul obiceiurilor patriarhale, obiceiuri noi si conforme celor apusene. Apare în viata poporului
obligatia de a învata în scoli laice, si nu numai în Rusia, ci si în strainatate, sa îmbrace costumul
european în locul caftanului, sa se rada, sa poarte peruca, sa fumeze si sa duca o viata de curte.
Desi acestea se adresau în special boierimii, totusi unele din noutatile asimilate atingeau, fie si
indirect, pe oamenii simpli.
Toate aceste noutati din viata statului si a unor categorii sociale se impuneau cu forta si
ele singure erau suficiente pentru a -i determina pe locuitorii Rusiei sa fuga în cele patru zari. Si totusi la
aceste cauze de natu -ra sociala se mai adauga înca una, religioasa, si aceea a fost vestita reforma
bi-sericeasca a patriarhului Nikon.
Crestinismul a fost introdus în Rusia de catre marele cneaz al Kievului, Vladimir, în anii
988-989. Pâna atunci triburile slave se închinau zeilor: Perun (zeul tunetului), Svarog, Dajbog,
Hors (zeul soarelui), Veles (protectorul crescatorilor de vite), Macas (zeita protectoare a familiei)
si multimii de duhuri precum: duhul padurii (lesii), duhul apei, sirene, duhurile casei si ale curtii,
etc.
Necesitatea întemeierii unui stat centralizat presupunea în mod necesar, în conditiile
evului mediu, unitatea credintei pe teritoriul dat. Crestinismul era o credinta ce se potrivea
cerintelor Cnezatului kievean si de aceea Vladimir crestineaza Rusia cu toata opozitia
aristocratiei tribale. În bisericile ridicate în veacurile urmatoare se folosesc cartile bisericesti
traduse din limba greaca în limba slavona. Traducerile nu au fost deosebit de exacte din cauza
necunoasterii perfecte a celor doua limbi.
Datorita inexactitatilor traducerilor, în diferite biserici din Rusia slujbele se deosebeau
întrucâtva dupa forma, nu si dupa continut. Este posibil ca diferentele sa nu fi fost numai din
cauza traducerilor, ci si din cauza evolutiei crestinismului, care a introdus unele modificari în
ritul bisericii ortodoxe la popoarele sud-europene. Desi formal ierarhia rusa se subordona
patriarhiei de la Constantinopol, în secolele al XIII-lea si al XV- lea legatura, practic, se întrerupe
datorita invaziei mongole si a formarii Hoardei de Aur în anul 1241.
Se cuvine subliniat si faptul ca diferente în ritul bisericesc si în carti se simt în mod
deosebit când se compara teritorii intrate în componenta statului în se-colul al XVII- lea. Acestea
au fost Rusia Alba si Rusia Mica (Ucraina), iar unirea lor nu putea sa nu influenteze hotarârea
tarului Alexei Mihailovici de a sustine reformele lui Nikon. În noile teritorii nu trebuia sa se
simta diferenta în ritul bisericesc si în slujbele propriu-zise. De aceea, chiar si dupa condamnarea
lui Nikon, autoritatile tariste si biserica au continuat prigoana adeptilor ritului vechi si aplicarea
reformelor, chiar daca ele contraziceau întreaga istorie a statului rus. Tinând seama de cele spuse mai înainte se poate explica diferenta dintre atitudinea Soborurilor din 1551 si 1667 fata de
corectarea cartilor si modificarea ritului. La ultimul sobor, printre s ustinatorii reformelor lui
Nikon s -au aflat patriarhul Macarie din Antiohia si Paisie din Alexandria, ca si învatatii din
Ucraina si Bielorusia - toti cei care l -au condamnat pe Nikon.
Pentru o întelegere cât mai exacta a deosebirilor dintre ritul nou si cel vechi se pot da
câteva exemple concrete. Astfel, dupa ritul vechi în biserica se cânta "Aleluia" de doua ori, iar a
treia oara în traducere "Slava tie, Doamne", pe când dupa ritul nou se cânta "Aleluia" de trei ori,
iar în traducere a patra oara. Semnul crucii cu doua degete a fost înlocuit cu cel cu trei degete.
Deasupra bisericilor de rit vechi se înalta cruci în opt colturi, iar la cele de rit nou, în sase.
Liturghia se slujeste pe sapte prescuri la cei de rit vechi si pe cinci la nikonieni. În timpul marilor
sarbatori, procesiunile în jurul bisericii se fac în sensul miscarii soarelui la cei de rit vechi, si în
sens invers la cei de rit nou. Exista si alte deosebiri, dar pentru oricine este evident ca ele nu ating
bazele credintei, ci doar forma exterioara. Exista si alte cauze ale disensiunilor cu adeptii lui
Nikon, si anume ierarhia, eligibilitatea si moralitatea clerului. La cei de rit vechi preotii trebuiau
sa fie alesi de enoriasi. În aceste conditii ierarhia, si în mod special clerul înalt, juca un rol
neînsemnat în controlul asupra parohiilor si bisericilor, iar preotii nu erau pregatiti din timp
pentru slujba în biserica. Ei depindeau material de credinciosii din parohiile lor si nu aveau
dreptul sa dispuna de veniturile bisericii fara acordul si controlul comunitatii. În ceea ce priveste
preotul, existau reguli stricte privind portul, rasul barbii, parului, fara a pomeni de fumat si de
frecventarea localurilor publice.
Deosebirile în textele cartilor de rit si dorinta clerului înalt de a impune un control deplin
asupra bi -sericilor si preotilor au dus la aparitia unor disensiuni înca din primele veacuri dupa
crestinarea Rusiei. Acest lucru l -a determinat pe Ivan cel Groaznic sa convoace în 1551 "Soborul
celor 100 de articole" si sa încerce sa stabileasca reguli unice pentru biserica si un rit identic cu
cel din centrul Rusiei.
Au fost disensiuni si între cler si mireni, iar acestea au permis aparitia, înca din secolul al
XV- lea, a miscarii strigolnicilor, care nu acceptau preotii, fara sa nege ortodoxia. E adevarat ca
proportiile miscarii strigolnicilor nu se pot compara cu proportiile miscarii sociale a celor de rit
vechi.
Începuturile schismei
Desi neîntelegerile existau si pâna în secolul al XVII- lea, Biserica rusa a reusit sa-si
pastreze într-o oarecare masura unitatea pâna la urcarea lui Nikon în scaunul patriarhal, la data de
de 25 iulie 1652. Noul patriarh moscovit, sustinut de tarul Alexei Mihailovici a hotarât sa
legifereze un rit unic în toate bisericile din Rusia, sa subordoneze preotii autoritatilor ecleziastice
si sa consolideze pozitia Bisericii si a patriarhului în cadrul statului rus. Trimisul patriarhului
moscovit, Arseni Suhanov, a colindat majoritatea tarilor ortodoxe si la rândul lor Tarile Române,
pentru a strânge cât ma i multe carti religioase si a se convinge de identitatea ri -tului.
Dupa doi ani de pregatire si dupa elaborarea unui ucaz, în 1653, cu privire la efectuarea
semnului crucii cu trei degete, a fost convocat soborul clerului la Moscova în anul 1654, unde
reforma patriarhului a fost primita cu ostilitate. Nikon imediat utilizeaza forta pentru a- i distruge
pe adversari si a- i intimida pe oponenti. Deschis s-au pronuntat împotriva reformei trei episcopi
(Pavel din Kolomensk, Alexandru din Viatca si Marchel din V ologda), un mitropolit (Macarie
din Novgorod) si 47 de preoti si diaconi. Printre toti acesti adversari ai reformei se remarca de la început prin hotarârea sa episcopul Pavel, protopopul Avvakum, preotii Ivan Neronov, Loghin,
Feodor, calugarita Melania si printre mireni, boieroaica Morozova si sora sa, Uruso-va. Alti oponenti
amintiti mai sus au trecut de partea lui Nikon pentru a nu-si periclita pozitia si chiar viata.
Semnul crucii cu trei degete si alte schimbari în ritul bisericesc contraziceau nu numai
traditia multiseculara, ci si hotarârile adoptate de "Stoglavîi sobor" din 1551. Daca despre alte
modficari în derularea slujbelor sau pictura de icoane dupa modelul bizantin sau franc puteau
judeca doar câtiva preoti si mireni initiati în dogmele credintei, apoi în problema crucii, a
modului de închinat sau a formei crucii putea judeca orice credincios. Nu era usor sa se
demonstreze "dreptatea" lui Nikon când existau atâtea dovezi evidente în sprijinul traditiei (de la
vechile biserici pâna la icoane si carti cu reprezentarea crucii în opt colturi si a semnului crucii cu
doua degete).
Dorinta autoritatilor centrale din Rusia si a clerului înalt sa introduca un rit bisericesc unic
pe tot întinsul statului - este un fenomen pe deplin normal, dar apare si o întrebare fireasca:
pentru ce trebuia introdus un rit nou, când exista unul vechi cu care era obisnuita populatia din
Rusia centrala? Nu era mai usor sa- i unesti sub ritul vechi si obisnuit, asa cum a facut-o Ivan cel
Groaznic si Soborul din 1551, decât sa introduci aproape o noua credinta fara sa tii seama de
urmari? Se pare ca aceasta este o antrebare mai delicata, atât pentru biserica, cât si pentru statul
rus, si putini sunt cei care o abordeaza.
O analiza atenta a politicii externe a Rusiei în a dou a jumatate a secolului al XVII-lea si
începutul se-colului al XVIII- lea permite sa se observe o sporire a influentei rusesti în sud-estul
Europei. Neavând înca resurse suficiente pentru o expansiune teritoriala, Rusia continua o
expansiune ideologica prin intermediul ortodoxiei. Disparitia Imperiului Bizantin si în special
caderea Constantinopolului sub dominatia turca permit Rusiei sa devina centrul mondial al
ortodoxiei, iar orasului Moscova - a treia Roma. Desi visul despre întarirea influentei Rusiei an
Peninsula Balcanica si în zona strâmtorilor, este atribuit de istorici lui Petru cel Mare (1698-
1725), bazându-se pe binecunoscutul lui "Testament", se poate totusi presupune ca initiatorul
acestei politici panslaviste a fost tatal lui, Alexei Mihailovici si patriarhul Nikon. Numai asa se
poate explica hotarârea lor comuna sa schimbe ritul si cartile bisericesti în asa fel, încât ele sa nu
se deosebeasca prin nimic de cele grecesti, bulgaresti, sârbesti, românesti si ucrainene. Deci nu
un rit unic în Rusia îi interesa pe reformatori, ci un rit unic al estului ortodox în întregime. Asa si
numai asa se explica acea încrâncenare cu care erau urmariti cei de rit vechi, nu numai în timpul
lui Nikon, ci si dupa el înca doua sute de ani (pâna în 1905), desi autoritarul patriarh s-a dezis de
scaun si s-a retras la manastire înca din anul 1658.
Tot atâta încrâncenare se poate observa si în rândul Bisericii ortodoxe ucrainene, a
ierarhilor ei, în comparatie cu toleranta fata de cei de rit vechi din partea musulmanilor si a
catolicilor.
Se mai poate aminti si faptul ca pentru Nikon un argument cu greutate în apararea
semnului crucii cu trei degete a fost ca nicaieri, în afara de Rusia, nu se utilizeaza doua degete în
efectuarea semnului crucii.
În orice caz, schisma Bisericii ortodoxe ruse si aparitia celor de rit vechi în a doua
jumatate a secolului al XVII-lea a fost un fenomen social extrem de complex pe care nu se cuvine
sa încercam sa-l simplificam. În caz contrar nu vom putea întelege si nici sa explicam altora
drama istorica a miscarii celor de rit vechi - miscare ce a demonstrat vitalitatea în timpul celor
trei secole de existenta, în conditii departe de cele normale, chiar si pentru evul mediu.
Schisma si credinciosii de rit vechi
Cu sau fara voie, patriarhul Nikon a împartit Biserica ortodoxa rusa în doua parti. Partea
care a acceptat reforma si s-a supus aprigului patriarh a devenit biserica oficiala a Rusiei. Cei de
rit vechi o numeau biserica nikoniana. Cealalta parte care nu a acceptat reformele si a pastrat
cartile vechi si ritul initial a început sa se numeasca biserica ortodoxa de rit vechi. Autoritatile si
biserica oficiala o numeau biserica schismatica, iar pe credinciosi ei, schismatici sau rascolnici.
Masurile aspre adoptate de patriarh împotriva aparatorilor ritului vechi, destul de repede i -
au pus pe multi ierarhi si simpli preoti sa renunte la lupta cu Nikon si sa treaca de partea lui.
Putini din rândul slujitorilor bisericii au avut taria morala samearga pe calea episcopului Pav el
din Kolomensk sau pe cea a protopopului Avvakum. Înca din timpul lucrarilor soborului din anul
1654 Nicon l -a maltratat pe mai sus pomenitul episcop, iar mai târziu a poruncit sa fie aruncat în
temnita si apoi ars pe rug. Ceva mai târziu aceeasi soarta a avut-o si Avvakum, Nicanor si multi
altii.
De rasfatat, Nikon, ca si tarul Alexei Mihailovici, nu rasfata pe nimeni, fie el un simplu
taran, episcop sau nobil de seama. Deosebit de vigilente erau autoritatile când îi urmareau pe
episcopi sau mitropoliti , temându-se de aparitia unei ierarhii a celor de rit vechi si sperând
totodata ca lipsa acesteia o sa-i aduca la urma urmei pe acestia în sânul bisericii oficiale. Din
acest motiv pâna si ierarhii amintiti ce s-au opus deschis reformelor la soborul din 1654 au fost
obligati, prin metode diverse, sa se linisteasca si sa treaca de partea patriarhului. În continuare, în
secolul al XVIII- lea si al XIX-lea, cei de rit vechi s -au straduit sa atraga de partea lor episcopi si
mitropoliti, dar pâna si succesele temporare erau anihilate rapid si cu cruzime de catre autoritati.
Nu acelasi lucru s -a petrecut si cu credinciosii de rând, care nu doreau sa schimbe ritul,
socotit pâna la 1654, dreptcredincios. Taranii si orasenii, calugarii si calugaritele din multe
manastiri au refuzat categoric sa accepte noile reguli stabilite de Nikon si au continuat sa faca
slujbe si sa se roage dupa vechile canoane. Autoritatile aplica "sfaturile" date tarului de catre
soborul de la 1667, iar împotriva nesupusilor rascolnici s -au adoptat cele mai aspre pedepse.
Daca pâna la 1667 erau prigoniti doar propavaduitorii vechiului rit, precum episcopul Pavel,
protopopul Avvakum, arhimandritul manastirii Solovetk-Nicanor, preotii Ivan Neron, Feodor,
Loghin, calugarita Melania sau boieroaicele Morozova, Urusova, Danilova si alte câteva duzini
de slujitori ai bisericii, apoi dupa 1667, în afara groaznicelor blesteme rostite în catedrala
Uspenie, a început prigoana tuturor crestinilor care nu recunosteau reforma bisericii. Majoritatea
istoricilor considera ca tarina Sofia este cea care a nascocit toate pedepsele, însa, daca citim
hotarârea soborului din 1667, acolo se specifica cu claritate pedepsele pentru cei de rit vechi în
forma unui "sfat" pentru tar. Conform acestui sfat, pe cei de rit vechi, ca pe niste criminali pe-
riculosi, trebuia sa- i supuna la pedepse civile precum: taierea limbii, a mâinilor, a nasului si a
urechilor, exilarea pentru vecie în Siberia. Au uitat "sfintiile lor" sa sublinieze necesitatea arderii
pe rug si împrastierea cenusii pentru a nu se permite slujbele de înmormântare. Dar aceasta
corectura se va face un pic mai târziu. Si iata cum descrie un istoric oficial în cartea Istoria lui
Petru I, vol. I, pagina 100, prigoana celor de rit vechi:
"...Masurile adoptate de tarina (Sofia n.a.) pentru eradicarea principalului rau - schisma,
au contribuit numai la întetirea ei. Dupa rascoala condusa de Nichita Pustosveat (1681) s -a
ordonat ca schismaticii sa fie cautati în toata tara si pe masura vinovatiei lor, unii sa fie deferiti
judecatii clerului, iar altii tribunalului laic ca niste criminali periculosi pentru stat. Peste vreo
doi ani s-au indicat si masurile ce trebuie aplicate împotriva lor. Cei care nu vor sa se dezica de schisma sa fie torturati pentru a se afla conducatorii lor si, daca nu vor sa treaca la ritul nou, sa
fie arsi si cenusa lor sa fie împrastiata, sa fie arsi si cei care reboteaza copiii, socotind botezul
bisericii oficiale nevalabil. Pedeapsa cu biciuirea si exilul ameninta pe toti cei care îi ascundeau
pe schismatici, sau, stiind de existenta lor, nu anuntau autoritatile. În acest mod a pornit
prigoana, care însa avea rezultate contrare celor asteptate, schismaticii s-au îndârjit si mai rau
decât înainte. În grupuri înarmate atacau manastirile (de rit nou, n.a.) respingeau atacurile
armatei tarului si, în sfârsit, adusi la capatul puterilor ardeau în flacarile ce mistuiau bisericile
chiar de ei aprinse".
Interesant este ca, în ciuda documentelor care afirma atrocitatile bisericii si ale
autoritatilor, exista încercari ale unor istorici ai bisericii oficiale, care recunosc proportiile
miscarii si ale prigoanei, de a micsora macar putin vina prigonitorilor. Asa A.V. Cartasev în
cartea sa, Ocerki po istorii ruskoi terkvi (vol. II, pag. 228-299), afirma ca dintre cei de rit vechi
n-au murit decât vreo 20.000, dar ei singuri se omorau, fie prin post, fie prin ardere în biserici. În
ce priveste armatele tarului, acestea se purtau cu blândete exage-rata, chiar si atunci când atacau
bisericile si manastirile, când zdrobeau sub copitele cailor cavaleristilor pe batrâni, femei si copii.
Soldatii se fereau chiar sa deschida focul asupra lacasurilor sfinte si rascolnicii au fost primii
care trageau cu tunul împotriva "pasnicilor"unitati de pedepsire. Uita autorul sa explice
"umanismul" purtarii autoritatilor dupa luarea cu asalt a manastirii din Solovetk, sau a asezarilor
monastice si civile din Starodubie sau Vetca. Si cu atât mai surprinzator suna explicatia privind
executia prin ardere pe rug a protopopului Avvakum si a prietenilor sai, din 1 aprilie 1681, prin
aceea ca asemenea metoda a fost împrumutata din Occident si era total straina Rusiei. Probabil e
greu si acum sa se recunoasca, macar de dragul adevarului istoric, toate grozaviile si salbaticiile
prigoanei celor de rit vechi, desi se pare ca a trecut deja destul timp.
Chiar si pentru un cunoscator al istoriei schismei nu este usor sa explice o atât de
îndelungata, seculara încrancenare a autoritatilor Rusiei tariste si bisericii pravoslavnice în
prigoana oamenilor rusi numai din cauza convingerilor lor. Din pacate însa acesta este adevarul si
documentele îl atesta. Este adevarat ca rugurile nu se mai aprindeau în secolul al XIX- lea si
începutul celui de-al XX-lea, dar mai erau biciuiti tine-rii recruti daca nu consimteau sa treaca la
religia niko-niana, iar despre prigoana slujitorilor bisericii de rit vechi nici nu e cazul sa discutam
mult, întrucât soarta episcopului Arcadie I de Slava din 1881 prea putin se deosebeste de cea a
episcopului Pavel din Kolomensk, din 1654.
Multi credinciosi de rit vechi au pierit în acesti ani de restriste, iar multi au fugit spre
zonele marginase ale Rusiei, în nord, în zona Vetca si Starodubie, pe Don si Kuban sau peste
hotare. În noile locuri, cei loviti de soarta, dar puternici prin credinta, întemeiau noile asezari
libere, de tarani sau cazaci, ridicau sate si orase, chilii si manastiri, desteleneau pamânturi
necultivate transformându - le în adevarate colturi de rai. Unitati de reprimare si misionarii
bisericii oficiale îi gaseau si aici si se straduiau sa- i treaca prin foc si sabie. Sute de sate si orase
cu locuitori apartinând ortodocsilor de rit vechi au fost distruse de autoritatile tariste, celor prinsi
li se taia limba si erau biciuiti pâna îsi dadeau sufletul, înfometati în închisori subpa-mântene sau
arsi pe rug pentru a- i îngrozi pe ceilalti. Rascolnicilor nu li se permitea sa locuiasca în orase, nu li
se recunostea familia daca nu se cununau în biserica oficiala, li se impunea bir dublu, nu li se
permitea sa ocupe o anumita functie în stat, etc. Împotriva lor se folosea o armata de zeci de mii
de soldati, însotiti totdeauna de misionari cu rol de "consilieri" ai comandantilor, cu privire la
arestari si pedepse pentru rascolnici. În acelasi timp propaganda oficial a a lansat tone de literatura
cu scopul de a discredita aceasta miscare sociala.Printre revistele care au declarat razboi celor de
rit vechi se pot aminti: Ruskii palomnic, Bratskoe slovo, Misionerscoe obozrenie, etc.
Credinciosii de rit vechi
Adeptii vechiului rit bisericesc, împrastiati de soarta potrivnica în lumea larga, s -au
împartit în mai multe secte. Cauza principala a acestor noi schisme în sânul miscarii celor de rit
vechi a fost lipsa unei ierarhii proprii si a unui centru spiri tual. Grupurile aparute se pot clasifica
în doua categorii: una acceptând preotii si cealalta respingându- i. Cei "fara popa" nu recunosteau
clerul în general, iar cei care erau cu popa acceptau preotia, dar din cauza lipsei ierarhilor
admiteau ca sluj-bele sa fie facute de preoti fugari, hirotonositi de episcopii nikonieni. În cele mai
multe cazuri preotii care din diferite motive paraseau biserica oficiala erau primiti de cei de rit
vechi prin ungerea cu sfântul mir si ramâneau pentru totdeauna alaturi de ei.
Atât în Tarile Române, cât si în Dobrogea, care apartinea Imperiului Otoman, majoritatea
rusilor de rit vechi se încadra în curentul numit "beglopopovtî" (cei cu preoti fugari). Foarte
putini erau cei care apartineau altor curente sau secte, precum scapetii, molocanii, hatnicii sau
barabulnicii. Ultimii sunt adevaratii urmasi ai filipovenilor sau samosojigateli (cei care se ard
singuri).
În afara deosebirilor de natura religioasa, cei de rit vechi puteau fi împartiti în doua ramuri, dupa
modul de v iata, si anume în ortodocsi de rit vechi-tarani, si ortodocsi de rit vechi-cazaci. În
majoritatea lor, zonele cazacesti de la marginile Rusiei n -au acceptat reformele lui Nicon si au
continuat sa practice ritul vechi. Satele cazacilor, ca si centrele lor f ortificate, se întemeiau si se
împrospatau cu taranii ce nu mai suportau iobagia. Dupa schisma, aceste sate s -au dovedit
adaposturi bune pentru cei de rit vechi prigoniti pretutindeni.
Miscarea credinciosilor de rit vechi, si mai ales ideologia sa, a devenit un stindard pentru
toate miscarile sociale, pentru toate categoriile sociale nemultumite de regimul tarist. Ea a
constituit acea haina ideologica fara de care nu se desfasura în evul mediu nici o actiune
contestatara mai ampla. În 1670 a izbucnit un adevarat razboi taranesc sub conducerea
cunoscutului ataman Stepan Timofeevici Razin, despre care în folclorul nostru local se pastreaza
anumite informatii. Este îndeobste cunoscut faptul ca rascoala lui Razin, de la bun început, a fost
declarata ca fiind a celor de rit vechi, iar neînfricatul ataman înaintea executiei a facut semnul
crucii cu doua degete, dupa ritul vechi.
Dupa înabusirea "razmeritei lui Razin" o parte din rasculati a reusit sa scape, iar o alta
parte a completat micul, dar viteazul detasament de aparatori ai manastirii Solovetk, de pe o
insula din Marea Alba, rezistând în fata atacurilor armatei tarului mai mult de opt ani (1668-
1676). Dupa cucerirea ei, aparatorii au preferat sa moara decât sa accepte reformele lui Nikon.
Nu este exclusa posibilitatea ca unii din participantii la rascoala lui Razin, care cunosteau bine
Delta Dunarii si lacurile de pe litoral, sa fi servit drept calauze pentru primii fugari din Rusia,
care s-au asezat în zona. Este de notat faptul ca locuitorii satului Sari chioi au numit întotdeauna
lacul "Razin", desi pe harti si în manualele scolare se utiliza o denumire putin diferita.
N-au trecut nici zece ani de la înabusirea rascoalei cazacilor lui Razin ca s-a iscat o noua
revolta, chiar în centrul Rusiei, sub conducerea lui Nichita Pustosveat (1681). Aceasta revolta se
atribuie tot celor de rit vechi, si nu fara temei, întrucât participantii cereau sa se revina la credinta
veche.
În anul urmator cneazul Hovanski conduce rascoala strelitilor de la Moscova îndreptata
împotriva regimului tarist si a asupririi exercitate de autoritatile ecleziastice. Zdrobirea "razmeritei", executarea participantilor si în primul rând a calugarilor de rit vechi, pe care
autoritatile continuau sa- i considere deosebit de periculosi pentru stat, n -au putut sa opreasca
lupta stramosilor nostri pentru vechea credinta. Toate rascoalele care au urmat în secolul al
XVIII- lea s-au desfasurat sub stindardele miscarii celor de rit vechi.
Printre aceste rascoale ale secolelor al XVII-lea si al XVIII- lea se remarca, prin tragismul
si totodata eroismul sau, rascoala cazacilor de pe Don sub conducerea lui Condrati Bulavin si
Ignat Nekrasov în 1707-1708. Asupra acestei rascoale trebuie sa ne oprim mai mult, pentru ca
aici gasim o strânsa legatura cu trecutul locuitorilor satului nostru.
Chiar si din aceasta scurta enumerare sau numai amintirea revoltelor în care au fost
implicati strabunii nostri, reiese ca autoritatile Rusiei aveau destule motive sa nu- i agreeze pe
rascolnicii care nu doreau sa-si plece capul în fata iobagiei si a reformei lui Nikon.
În afara de revolta, comunitatile celor de rit vechi practicau în viata niste reguli
democratice care se socoteau exemple extrem de "urâte" pentru milioane de serbi, provocând
furie nu numai în rândul functionarilor regimului tarist, ci si a clerului înalt. De aceea,
propaganda oficiala, fie laica, fie bisericeasca, prin intermediul revistelor, a misionarilor,
profesorilor academiei teologice sau a preotilor simpli, cauta sa sublinieze de fiecare data
pericolul democratiei exagerate în sânul comunitatii de rit vechi.
Sarichioi - centrul celor de rit vechi
În 1707 la Sarichioi exista o mica comunitate a rusilor, alaturi de populatia tatara
majoritara. În acest an Petru I încearca sa supuna autoritatilor t ariste localitatile cazacilor de pe
cursul Donului. Alipind tot mai multe teritorii, cucerite de la turci sau suedezi, Rusia începe sa
fie îngrijorata de prezenta unor zone libere de cazaci, nu la granite, ci deja în interior. Fuga în
masa a taranilor serbi pe Don îl obliga pe Petru I sa adopte masuri drastice si urgente pentru a
instaura ordinea. Pentru aceasta este trimis contele Iuri Dolgoruki în fruntea unui detasament
special. Contele se foloseste de disensiunile existente între cazacii mai vechi si mai înstariti si cei
mai noi si mai saraci asezati de curând si provenind din rândul celor de rit vechi. Trimisul tarului
trebuia sa- i întoarca pe fostii tarani serbi, deveniti cazaci liberi, la stapânii lor. Numai ca nu era
usor si nici simplu sa- i obligi pe cazacii liberi sa se întoarca în situatia de serbi, sub opresiunea
boierilor si a clerului nikonian. Contele Dolgoruki si 16 însotitori au platit cu viata, pentru
îngâmfarea lor, în ziua de 9 octombrie 1707 în orasul Sulghinsk pe Aidar (Donul superior), iar
cazacii "sarantoci" au pornit o asemenea razmerita, încât tarul a fost nevoit sa trimita în ajutorul
detasamentului decimat o armata regulata de 30 de mii de oameni.
Dupa succese alternate cu înfrângeri ale rasculatilor, a cazut conducatorul rascoalei,
Condrati Bulavin, în ziua de 7 iulie 1708. El a fost ucis de ajutorul sau, esaulul Ananiev, alaturi
de care se gaseau si alti cazaci - tradatori sub comanda atamanului Luchian Maximov. Rasculatii
au luat cu asalt orasul Cercask si l -au razbunat pe conducatorul ucis, condamnându- i pe tradatori.
Neîntelegerile si o mare disproportie de forte i -au obligat pe rasculati sa adopte decizia
de a se retrage în zona Kubanului. În aceasta eroica si legendara retragere s -a remarcat noul
ataman Ignat Necrasov. El a reusit nu numai sa- i salveze pe cazacii rasculati cu familiile lor, ci a
reusit aproape treizeci de ani sa nelinisteasca sudul Rusiei prin scrisorile trimise si prin incursiuni
îndraznete împotriva armatelor tarului.
Kubanul este teritoriul cuprins între Marea Azov si Marea Caspica si aflat sub stapânirea
tatarilor din hanatul Hoarda de Aur începând cu secolul al XIII- lea. Mai târziu Kubanul a
apartinut hanilor din Crimeea, care, la rândul lor, depindeau de Imperiul Otoman începând cu a doua jumatate a secolului al XV- lea, însa se bucurau de o însemnata autonomie interna. La
sfârsitul secolului al XVII- lea si începutul secolului al XVIII-lea, când a început prigoana în masa
a celor de rit vechi si înasprirea iobagiei, zona a devenit un binecunoscut refugiu pentru acesti
oameni loviti de soarta. Aici a fost creata înca din 1688 oastea cazacilor de rit vechi sub
conducerea atamanului Lev Manotki. Centrul fortificat al acestei osti era oraselul- fort Aciuev.
Cazacii rascolnici se remarcau prin faptul ca respectau cu sfintenie preceptele religiei crestine de
rit vechi, nu fumau, purtau barba, nu abuzau de alcool, nu participau la jafuri si în general nu
acceptau sa se foloseasca de avutul altuia. Anume aici trebuia sa fie cautate izvoarele viitorului
"Legamânt al lui Ignat". Atamanul Saveli Pahomov avea legaturi strânse cu Bulavin. Cunoscând
bine aceste locuri, ca si pe cele din Dobrogea, participantii la rascoala de pe Don, împreuna cu
familiile lor si purtând lupte neîncetate împotriva armatei tarului, se îndreapta spre râul Kuban.
Hanul Caplan Ghirei a permis armatei lui Nekrasov sa se aseze pe teritoriul sau, i -a acordat o
deplina autonomie interna si scutire de orice fel de biruri.
Din perioada Kubanului (1708-1740) a cazacilor nekrasoviti se remarca trei centre
fortificate ridicate pe dealurile din zona mlastinoasa, la 30-40 de kilometri de la varsarea fluviului
în Marea Azov. Aceste centre: Golubinsk, Bludilovsk si Cireansk, au fost transformate de cazaci
în cetati de necucerit, fiind aparate atât prin fortificatii cât si prin mlastinile aflate în partea lor
nordica. Treizeci de ani, Ignat Nekrasov cu viteaza sa oaste a dus lupte necurmate cu armatele
Rusiei tariste si ale aliatilor acesteia, hanul Batâr Ghirei si Aiuka han ai calmâcilor. În acelasi
timp, îndragitul ataman al cazacilor, trebuia sa organizeze viata în noile localitati dupa vechile
norme ale cazacilor si noile norme ale celor de rit vechi, norme ce au capatat numele de
"Legamântul lui Ignat".
Cum a reusit Nekrasov sa fie treizeci de ani un lider necontestat al "Republicii din
Kuban", se poate explica numai prin personalitatea lui iesita din comun si poate prin
împrejurarile deosebit de grele si excep-tionale. Cazacii l -au îndragit pe atamanul lor în asa
masura încât l -au înzestrat, în legende, cu puteri supranaturale, cu posibilitatea de a face
invizibila pentru inamici oastea si orasele sale fortificate.
În anul 1737 sau 1738 a încetat din viata remarcabila capetenie a cazacilor nekrasoviti, iar
presiunea exercitata de armata tarului devenea din ce în ce mai puternica. Cazacii lui Nekrasov
sunt nevoiti din nou, asa cum mai înainte fusesera stramosii lor, sa paraseasca pamânturile
cultivate si sa se mute, cu aprobarea Imperiului Otoman, pe cale maritima în Dobrogea de nord.
Acest n ou exod a avut loc în 1740-1741, când 1600 de oameni înarmati au trecut Marea Neagra
în barcile lor rapide, numite seici (ceaiki) si s-au asezat pe malul lagunei Razin si la Dunare. Se
cunosc cu exactitate doar doua localitati unde s -au stabilit fugarii din Kuban si acestea au fost
Sarichioi si Dunavat, desi nu se exclude posibilitatea existentei si a altora.
În 1761 înca o parte din ignat-cazacii din zona Kubanului a urmat exemplul celor care au
aparut la Sarichioi cu 20 de ani mai înainte, mutându-se în Dobrogea de nord si în Delta Dunarii.
Ultimii fugari din Kuban care au sosit pe cale maritima în Dobrogea în anul 1778 au fost de
asemenea de rit vechi din rândul nekrasovitilor (ignat-cazacilor).
Conditiile în care Imperiul Otoman a permis ignat-cazacilor sa se mute în Dobrogea de
nord si în Delta Dunarii nu puteau sa se deosebeasca radical de cele în care a existat câteva
decenii o adevarata repu-blica a celor de rit vechi din Kuban, adica o deplina autonomie interna si
scutire de impozite. În locul acestora cazacii de rit vechi efectuau serviciul militar. Este adevarat
ca si birurile din Dobrogea erau mult diferite de cele din Rusia. Daca cineva din rusii de rit vechi,
locuind aici pâna la venirea ignat-cazacilor, nu dorea sa faca serviciul militar, autoritatile turcesti
îi impuneau plata impozitelor (emleac si temetuat) ce nu depaseau 3% din venitul anual al familiei. Aceste biruri extrem de usoare vor constitui mai târziu unul din factorii descompunerii
rânduielilor sociale ale ignat-cazacilor dobrogeni. Obligatiile unui cazac erau cu mult mai mari si
însemnau nu numai pregatirea militara si participarea la expeditii, ci si varsarea în visteria
comunitatii a doua treimi din venitul anual pentru întretinerea scolii, bisericii ,a celor batrâni si a
armatei .
Din pacate, prea putine date concrete sunt cunoscute pâna acum de istorici despre
Я вас любил
Я вас любил: любовь еще, быть может,
В душе моей угасла не совсем;
Но пусть она вас больше не тревожит;
Я не хочу печалить вас ничем.
Я вас любил безмолвно, безнадежно,
То робостью, то ревностью томим;
Я вас любил так искренно, так нежно,
Как дай вам бог любимой быть другим.
Alexandr Puskin - Eu Te-am Iubit
Eu te-am iubit si poate ca iubirea
În suflet înca nu s-a stins de tot;
Dar nici neliniste si nici tristete
Ea nu îti va mai da, asa socot.
Fara cuvinte te-am iubit, fara nadejde,
De gelozie, de sfiala chinuit.
Dea Domnul sa mai fii cîndva iubita
Asa adînc, asa gingas cum te-am iubit.
I loved you: perhaps this love
Has not yet fully been extinguished in my soul;
But let it be of no further concern to you:
I do not wish to sadden you in any way.
I loved you silently, hopelessly,
Tormented in turn by timidity and jealousy;
I loved you so sincerely, so tenderly,
As I pray God will grant you to be loved by another.
Creatie a civilizatiei antice chinezesti, ajunsa in teritoriile arabe in secolul al IX-lea d.H.R., de unde a fost preluata de europeni(sec XII-XIII), folosita intensiv in Tarile de Jos, moara de vant se raspandeste si in Romania, cu deosebire in Dobrogea, unde sunt putine ape curgatoare, fiind atestate inca din 1585.. Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti"-Bucuresti detine trei mori de vant, toate achizitionate din judetul Tulcea-Dobrogea: moara din satul Sarichioi, sec al XIX-lea, transferata in anul 1953; moara din Valea Nucarilor, sec XIX-leal si moara din satul Enisala, sec XX-lea, transferate si remontate in muzeu in anul 1965. Toate aceste mori apartin aceluiasi tip de instalatie: un pivot central in jurul caruia "casa morii" se poate invartii dupa directia vantului, prin intermediul unui "protap"(prajina fixata in ax) actionat de animale sau de oameni. Instalatiile de captare a energiei cinetice a vantului - pentru toate identice in esenta, ca si mecanismul de macinare - sunt constituite din pale mari (aripi) fixate in axele motor ale morilor (morile din Enisala si Valea Nucarilor au cate patru pale, iar cea din Sarichioi - sase). Energia vantului captata de aripi determina rotirea grindeiului pe care acestea sunt fixate. Prin intermediul unei roti "cu masele" si al unui dispozitiv numit "felinar" miscarea de rotatie in plan orizontal se transmite axului vertical prins in piatra "alergatoare". Boabele curg din cosul suspendat deasupra pietrelor intr-o copaita scuturata automat prin rotirea fusului si de aici - intre pietre. Faina curge intr-o ladita. Constructiile au schelet portant din barne captusite cu scanduri din brad sau cu stuf (in cazul morii Enisala), iar acoperisurile, in doua ape, au invelitori tot din scandura sau din stuf. Cele trei mori de vant se deosebesc intre ele prin marime, forta, capacitate de macinare si felul in care sunt construite "casele" cu incaperile lor. Moara din comuna Sarichioi are doua incaperi suprapuse: jos, depozitul pentru saci, obloane, unelte etc.; sus, mecanismul si cele doua perechi de pietre pentru macinat porumb si grau. Pietrele pot lucra pe rand sau concomitent. Moara din comuna Valea Nucarilor are "casa" construita pe un soclu inalt de piatra.
|
|
