Cuvânt catre cititori

Am stiut sau, mai precis, am simtit întotdea-una ca, odata si odata, într-unul din satele
noastre se va gasi cineva care va povesti lumii despre stramosii sai minunati - staroverii rusi
stabiliti în România.
Bineînteles, pentru aceasta sunt necesare cunostinte serioase de istorie, însa în mod cert
nu este suficient numai atât.
Pentru a scrie o asemenea carte, cum e istoria satului Sarichioi, pe care o recomandam în
mod deosebit fiecarui concetatean al nostru, lipovean, indiferent daca apartine cultului celor cu
popasau celor fara popa- e nevoie înainte de toate, de o inima fierbinte. E nevoie de iubire si de
mândrie pentru generatiile de înaintasi care au trait pe aceste meleaguri.
Nu se poate spune ca, despre noi, rusii staroveri care locuim pe teritoriul României,
nimeni n -a stiut nimic si nimeni n -a scris nimic.
De obicei, însa, au fost oameni apartinând altor nationalitati, tari sau credinte.
Noi am fost bucurosi pentru fiecare cuvânt bun pe care l -au spus despre noi. Dar aproape
întotdeauna, acestea au fost opinii cumva venite din afara, câteodata obiective, dar rareori
patrunzând în profunzimea sufletului etniei noastre, rareori ilustrând adevaratele cauze care i -au
determinat pe stramosii nostri sa se stabileasca atât de departe de granitele patriei lor istorice -
Rusia.
Si iata ca, în sfârsit, apare un astfel de om, pentru care istoria satului natal si istoria
lipovenilor a devenit o parte a sufletului sau, o parte a biografiei sale si parte integranta a
profesiei sale.
Profesor de istorie în satul Sarichioi, Sevastian Fenoghen - fiul unui pescar, s-a nascut în
acest sat, în anul 1942 si tot aici a terminat scoala generala. Dragostea pentru limba materna si
istorie i -a insuflat-o minunatul povestitor si pedagog - Vasili Ivanovici Vakarciuk. Interesul nu i
s-a diminuat nici în anii de liceu, petrecuti în orasul Tulcea.
Dupa terminarea Facultatii de Istorie a Universitatii din Bucuresti, el se întoarce în satul
natal, unde, iata, de 30 de ani preda istoria copiilor nostri lipoveni.
Cu ajutorul elevilor si al consatenilor sai, a organizat unul din cele mai interesante si
originale muzee scolare de istorie din Dobrogea. La fel ca si minunatii sai învatatori si înaintasi în
profesie, Sevastian Fenoghen este convins ca istoria îi poate ajuta pe semenii nostri sa evite multe
rataciri, îi poate ajuta sa iasa din epocile de criza, ca cea pe care o traversam în aceste timpuri.
Aceasta criza i -a atins pe toti, fara îndoiala, dar, în mod deosebit de dureros, ea este
resimtita în satele noastre. Lotul de pamânt primit prin Legea 18 nu este prea mare, pestele s-a
împutinat simtitor, padurile sunt rare ori s -au uscat, râurile si lacurile sunt secate ori poluate.
Multi au ramas fara un loc de munca, iar meseriile si mestesugurile traditionale dispar încetul cu
încetul.
Lipoveanul starover este amenintat de suflul comercial al zilelor noastre. În multe sate s-a
instaurat nevoia si disperarea. Si iata ca în aceasta perioada atât de grea pentru noi, Sevastian s-a
hotarât sa scrie o carte despre vitejia înaintasilor nostri, despre fermitatea si îndrazneala lor.
În el s -a trezit hotarârea si mândria. În fiecare fraza a acestei lucrari, despre eroicul si
deseori tra-gicul trecut al locuitorilor satului Sarichioi, cititorii vor simti nu numai admiratia în
fata hotarârii si credintei strabunilor, ci si speranta ca nu este totul pierdut, ca este posibila o reala
renastere a natiunii noastre.
Sunt convins ca aceasta prima carte despre lipoveni, scrisa de un lipovean, nu va fi citita
sau ascultata cu interes doar de catre locuitorii Sarichioiului! Cartea va gasi ecou în inimile multora din urmasii acelor oameni care au pus credinta,
libertatea si morala mai presus de toate bunurile pamântesti.
Cu pricepere de cunoscator, cu talent de istoric si patos de adevarat iubitor al poporului,
Sevastian, fiul pescarului Ivan Fenoghen, ne reda pagini din trecutul aproape de toti uitat.
Drum bun cartii sale spre inimile oamenilor!

Conf. univ. dr. Ivan Osipovici Evseev


SARÎ - KIOY - Satul Galben
Legenda si realitate



Probabil ca nu voi dezvalui un prea mare secret daca voi afirma ca istoria credinciosilor
de rit vechi din România este " o cartulie subtirica" si cu foarte multe foi albe. De asemenea, nu
este un secret faptul ca în ultimii ani a crescut semnificativ interesul pentru trecutul miscarii
credinciosilor de rit vechi, atât din partea specialistilor, cât si din partea celor de rit vechi însisi.
Lipsa de interes pentru trecutul propriu la cei de rit vechi a fost un fenomen pe deplin
explicabil, daca tinem cont de vitregiile timpului de care au avut parte stramosii lor în ultimele
secole. Prigoniti cu o cruzime salbatica de catre autoritati si de catre Biserica Ortodoxa Rusa pe
tot întinsul Rusiei si peste hotarele ei, stramosii celor de rit vechi cu greu ar fi putut pastra
documente legate de trecut. Multi ani si chiar multe secole ei n -au avut parte de centre proprii de
cultura sau religioase.
În ceea ce priveste centrul administrativ al cazacilor lui Nekrasov (nekrasoviti) de la
Sarichioi, trebuie sa nu uitam ca în cei 124 de ani de existenta acesta a fost adesea distrus din
temelii, în multe rânduri, de catre armatele rusesti, care îl treceau, cum se spune, "prin foc si
sabie". Si cum s -ar putea vorbi despre trecut si documente când trebuiau salvate vietile celor
dragi, propriile vieti si credinta strabuna? Atâtea la-crimi si necazuri le-a adus soarta în decursul
generatiilor, încât stramosii nostri se straduiau probabil sa-si uite originea si trecutul, sa stearga
din memoria colectiva tot ce era legat de el.
Dar asta numai în aparenta, pentru ca în structurile intime ale memoriei populare se mai
pastreaza farâme ale trecutului, ce ies la iveala arareori si atunci cu prudenta si modestie. Astfel,
pe la sfârsitul anilor cincizeci ai secolului al XX- lea, un om binecunoscut consatenilor mei prin
inteligenta si pregatirea sa livresca, octogenarul slujitor al bisericii (apartinând ie-rarhiei de la
Fântâna Alba), diacul Nichita, povestea elevilor "scolii bisericesti" semilegale despre modul în
care a fost înfiintat satul Sarichioi.
Iata cum suna aceasta povestire în gura înteleptului satean, ce a dus în mormânt taina
provenientei legendei.
"... Strabunii nostri au trait undeva în Rusia. Se ocupau cu agricultura si pescuitul,
respectau autoritatile si se rugau Domnului în bisericile ridicate prin truda lor. Asa au trait
fericiti, cu frica lui Dumnezeu, pâna când un trimis al diavolului, pe nume Nikon, a ajuns sa fie
patriarh al Bisericii Ruse si a hotarât sa distruga vechea credinta pravoslavnica. Cei care au
mentinut obiceiurile si credinta stramoseasca au început sa fie prigoniti, satele si bisericile lor
arse, multi omorâti în chinuri groaznice.
Atunci, dupa un sfat îndelungat, mai multi barbati au hotarât sa-si paraseasca casele si sa fuga în locuri cât mai îndepartate pentru a scapa de prigoana autoritatilor laice si bisericesti.
Sate si orase întregi au ramas pustii, oamenii plecau î n cautarea unor locuri mai primitoare,
având în frunte preoti si calugari dreptcredinciosi. Gândindu-se la greutatea drumului pentru
copii, femei si batrâni, ca si la putinul agonisit prin munca, unii fugari au hotarât sa porneasca
cu barcile spre noi tinuturi.
Au fost procurate mai multe barci mari (kaiuki), în care s-au încarcat lucruri folositoare.
Apoi, cu copii, femei si batrâni, au pornit spre miazazi. Se strecurau noaptea pe lânga cetati si
asezari neîntarite, temându-se sa nu fie prinsi, iar în locuri pustii se deplasau si ziua. Trimiteau
înainte iscoade sa cerceteze cât mai au de mers pâna la capatul pamânturilor aflate sub
stapânirea tarului antihrist si daca mai sunt cetati pe cursul apei.
Dupa multe zile si nopti de mers, iscoadele au anuntat ca mai au de trecut pe lânga cea
mai puternica cetate, cu osti multe, cu straji pe ziduri si cu corabii, pazind trecerea pe fluviu. S-
au adunat la sfat atamanii barcilor si au hotarât sa încerce sa treaca pe lânga cetate înaintea
ivirii zorilor, în cea mai deplina liniste. S -a dat porunca sa nu se produca nici o miscare în
barca, iar, daca se trezeste vreun copil, sa fie aruncat în apa, pentru ca, prin scâncetul sau, sa nu
trezeasca straja. Barcile au trecut una dupa alta, pe sub zidurile cetatii, fara ca strajile sa simta
vreo miscare, conti-nuându-si drumul cu forte sporite de teama eventualilor urmaritori.
Într-o zi, fugarii s-au vazut în mijlocul unei mari fara margini, despre care auzisera si
mai înainte. Au mers înca multe zile pe lânga tarm, temându-se ca valurile sa nu scufunde
barcile încarcate cu oameni si bagaje, pâna când au vazut o apa linistita, despartita de mare
printr-o fâsie de nisip si stufaris. În departare, dincolo de apa linistita, se zareau paduri si
dealuri înverzite, care aminteau oamenilor istoviti de drumul lung si hrana saracacioasa, de
locurile lor de bastina. Au trecut barcile târâs peste fâsia de nisip si în scurt timp au acostat la
tarm, hotarând sa-si întemeieze acolo noua asezare.
Stapânul acestor frumoase locuri era împaratul turcilor, pagân ca si supusii sai, care îi
lasa pe crestini sa creada în Dumnezeul lor, sa faca slujbe dupa cartile vechi si sa-si pastreze
obiceiurile. Asa au întemeiat stramosii nostri satul Sarichioi...", încheia relatarea sa regretatul
învatator al cititului bisericesc în slavona.
Comparând legenda de mai sus cu datele stiintifice despre sat, se poate lesne observa cum
se împletesc în povestirea batrânului întelept faptele reale ale bejeniei rusilor de rit vechi si ale
cazacilor lui Ignat Nekrasov peste hotarele Rusiei, cu fantezia despre o posibila aruncare a
copiilor în apa. Fantezia avea menirea sa sublinieze probabil situatia tragica a celor de rit vechi,
în statul rus, pentru ca aruncarea în apa a copiilor nu putea fi acceptata în nici o împrejurare
(exceptia putea s -o constituie moartea întregului grup, daca acesta facea parte din secta numita
"cei care se ard singuri"). Un asemenea pacat n -ar fi îndraznit sa-si asume nici un crestin si cu
atât mai putin un ortodox de rit vechi. Este interesant ca legenda, desi are la baza un fapt istoric
binecunoscut despre trecerea cazacilor nekrasoviti din zona Kubanului la Sarichioi si Dunavat pe
mare în anii 1740-1761, nici macar nu- i aminteste, ca sa nu mai vorbim despre rolul lor în istoria
satului.
Întemeierea satului Sarichioi de catre cei de rit vechi, de asemenea, nu corespunde
realitatii, întrucât calatorul turc Evlia Celebi (1611-1683), în cartea sa Seyahatname, aminteste
satul ca fiind cunoscut înca în anul 1651. Amintitul calator a vizitat cetatea B abadag de cinci ori
(în 1641, 1651, 1657, 1659, 1667) asistând în mai multe rânduri la strângerea birului (zaherea) în
satele supuse cetatii. Descriind satele, Evlia sublinia ca în ele traiau tatarii si ca acestea erau mari,
bogate si frumoase. Calatorul turc mai adauga faptul ca aici traiau si ghiaurii (cei de religie
crestina), dar nu indica unde anume. Este posibil ca "ghiaurii" sa fi trait si în satul Sarî -Kioi, daca se ia în calcul faptul ca Evlia Celebi nu se multumeste numai cu o singura denumire a l ocalitatii,
ci mai foloseste înca doua, si anume: Chiuciuc Sarî si Kara Sarî, în traducere libera însemnând
"Satul mic" (Chiuciuc) si "Satul negru" (Kara), iar acest lucru putând însemna, conform
uzantelor medievale si a unei logici elementare, existenta c el putin a unei parti din sat cu o
populatie de alta origine, ori de alta credinta.
Anul de atestare documentara a existentei satului se poate socoti 1651 (în 1641 se pare ca
Evlia Celebi n -a trecut prin sate sau, cel putin, nu le-a descris). Exista însa si un alt document
care atesta existenta sa-tului în 1618, însa nu sub numele de Sara-Kioi, ci sub numele de Herghel.
Documentul este un testament al lui Gazi Ali-Pasa, conform caruia satele Herghel si Zeibi
(Ziblias) cu 8000 de hectare de pamânt trebuia s a apartina geamiei Ali-Pasa din aceeasi cetate
Babadag (geamia exista si astazi).
Ipoteza despre o prezenta a rusilor (tarani io-bagi sau calugari) în Sarichioi la mijlocul sau
la sfârsitul secolului al XVII- lea trebuie dovedita (cu documente), totusi nu se poate afirma ca nu
se bazeaza pe ceva.
Evlia Celebi face referiri în Cartea de calatorii la incursiunile cazacilor asupra cetatii
Babadag înca din anul 1587, apoi despre batalia navala din 1657 dintre flota turca condusa de
amiralul Regep-Pasa si seicile cazacilor. Batalia a avut loc în apropierea limanului Razim.
Arhiepiscopul bulgar Peter Bogdan Bacsiv, care a vizitat Babadagul în 1641, relateaza
despre un numar de schismatici ce traiau aici în 60 de case. Este clar ca, pentru un ierarh catolic,
schismatici pot fi socotiti orice crestini ortodocsi (bulgari, români, greci sau rusi).
Traditia orala, înregistrata la sfârsitul secolului al XIX- lea în Marele Dictionar Geografic
Român aminteste despre o locuire temporara a lui Stepan Razin în cetatea Enisala (la câtiva
kilometri sud de Sarichioi), a lui Vanika Kain pe insula Popina (nord- est de Sarichioi), si a lui
Triska-Rastrijka pe insula Bisericuta. Asa ceva nu se putea întâmpla decât înainte de anul 1670
(în 1670-1671 Stepan Razim s-a aflat în fruntea rascoalei de pe Don).
Se mai pot adauga tratativele purtate de hatmanul Mazepa cu serdarul Babadagului si
colonizarea cazacilor în Dobrogea de nord, probabil dupa lupta de la Poltava (1709).
Din izvoarele mai sus amintite reiese cât se poate de clar ca în secolul al XVII- lea
populatia rusa în Dobrogea nu era ceva neobisnuit, desi schisma Bisericii ruse din 1654 nu se
produsese înca.



Cauzele schismei Bisericii ortodoxe
ruse din anul 1654


Pentru a întelege cauzele plecarii stramosilor locuitorilor satului Sarichioi din Rusia este
necesar sa fie analizata, macar si superficial, activitatea reformatoare a tarilor rusi în a doua
jumatate a secolului al XVII- lea si începutul secolului al XVIII- lea. Este adevarat ca procesul
consolidarii puterii centrale în Rusia s-a intensificat înca din secolul al XV- lea si a fost însotit de
masuri aspre nu numai împotriva marilor feudali, ci si de serbirea taranilor. Tarul Ivan cel
Groaznic (1533-1584) si urmasii lui Boris Godunov (1598-1606), Vasili Suiski (1606-1610) si în
mod deosebit întemeietorul dinastiei Romanovilor - Mihail Feodorovici (1613-1645) interzic
taranilor sa se mute de pe mosiile boieresti în timpul lucrarilor agricole. În 1649, prin "Sobornoe
ulojenie", Alexei Mihailovici (1645-1676) îi leaga pe tarani de pamânt pentru totdeauna. Aparitia structurilor moderne ale statului dupa modelul Europei apusene, înzestrarea unei
armate numeroase, cresterea numarului functionarilor statului, un aflux important al strainilor,
dezvoltarea productiei, constructia de drumuri, porturi, a flotei, înfiintarea diferitelor institutii de
învatamânt si multe, multe altele solicita imense resurse financiare. Aceste cerinte duc la
cresterea impozitelor si recenzarea populatiei, ceea ce nu putea sa bucure pe oamenii simpli.
Diferitele biruri si taxe bisericesti impuse pentru a sustine autoritatile ecleziastice duceau la
saracire nu numai pe tarani, ci si pe slujitorii de rang mai mic ai bisericii.
Razboaiele neîntrerupte pe care Rusi a le purta cu vecinii în secolul al XVII- lea au obligat-
o sa întretina o armata uriasa si bine dotata. Pentru aceasta nu erau suficiente numai resurse
financiare, ci erau necesari si soldati. De aceea se introduce serviciul militar obligatoriu si taranii
erau obligati sa dea anual un recrut la 20 de familii. Serviciul militar pentru bietul taran dura 20-
25 de ani si evident ca nu constituia o placere.
Petru I, artizanul principal al reformelor, se straduieste sa introduca în viata poporului, în
locul obiceiurilor patriarhale, obiceiuri noi si conforme celor apusene. Apare în viata poporului
obligatia de a învata în scoli laice, si nu numai în Rusia, ci si în strainatate, sa îmbrace costumul
european în locul caftanului, sa se rada, sa poarte peruca, sa fumeze si sa duca o viata de curte.
Desi acestea se adresau în special boierimii, totusi unele din noutatile asimilate atingeau, fie si
indirect, pe oamenii simpli.
Toate aceste noutati din viata statului si a unor categorii sociale se impuneau cu forta si
ele singure erau suficiente pentru a -i determina pe locuitorii Rusiei sa fuga în cele patru zari. Si totusi la
aceste cauze de natu -ra sociala se mai adauga înca una, religioasa, si aceea a fost vestita reforma
bi-sericeasca a patriarhului Nikon.
Crestinismul a fost introdus în Rusia de catre marele cneaz al Kievului, Vladimir, în anii
988-989. Pâna atunci triburile slave se închinau zeilor: Perun (zeul tunetului), Svarog, Dajbog,
Hors (zeul soarelui), Veles (protectorul crescatorilor de vite), Macas (zeita protectoare a familiei)
si multimii de duhuri precum: duhul padurii (lesii), duhul apei, sirene, duhurile casei si ale curtii,
etc.
Necesitatea întemeierii unui stat centralizat presupunea în mod necesar, în conditiile
evului mediu, unitatea credintei pe teritoriul dat. Crestinismul era o credinta ce se potrivea
cerintelor Cnezatului kievean si de aceea Vladimir crestineaza Rusia cu toata opozitia
aristocratiei tribale. În bisericile ridicate în veacurile urmatoare se folosesc cartile bisericesti
traduse din limba greaca în limba slavona. Traducerile nu au fost deosebit de exacte din cauza
necunoasterii perfecte a celor doua limbi.
Datorita inexactitatilor traducerilor, în diferite biserici din Rusia slujbele se deosebeau
întrucâtva dupa forma, nu si dupa continut. Este posibil ca diferentele sa nu fi fost numai din
cauza traducerilor, ci si din cauza evolutiei crestinismului, care a introdus unele modificari în
ritul bisericii ortodoxe la popoarele sud-europene. Desi formal ierarhia rusa se subordona
patriarhiei de la Constantinopol, în secolele al XIII-lea si al XV- lea legatura, practic, se întrerupe
datorita invaziei mongole si a formarii Hoardei de Aur în anul 1241.
Se cuvine subliniat si faptul ca diferente în ritul bisericesc si în carti se simt în mod
deosebit când se compara teritorii intrate în componenta statului în se-colul al XVII- lea. Acestea
au fost Rusia Alba si Rusia Mica (Ucraina), iar unirea lor nu putea sa nu influenteze hotarârea
tarului Alexei Mihailovici de a sustine reformele lui Nikon. În noile teritorii nu trebuia sa se
simta diferenta în ritul bisericesc si în slujbele propriu-zise. De aceea, chiar si dupa condamnarea
lui Nikon, autoritatile tariste si biserica au continuat prigoana adeptilor ritului vechi si aplicarea
reformelor, chiar daca ele contraziceau întreaga istorie a statului rus. Tinând seama de cele spuse mai înainte se poate explica diferenta dintre atitudinea Soborurilor din 1551 si 1667 fata de
corectarea cartilor si modificarea ritului. La ultimul sobor, printre s ustinatorii reformelor lui
Nikon s -au aflat patriarhul Macarie din Antiohia si Paisie din Alexandria, ca si învatatii din
Ucraina si Bielorusia - toti cei care l -au condamnat pe Nikon.
Pentru o întelegere cât mai exacta a deosebirilor dintre ritul nou si cel vechi se pot da
câteva exemple concrete. Astfel, dupa ritul vechi în biserica se cânta "Aleluia" de doua ori, iar a
treia oara în traducere "Slava tie, Doamne", pe când dupa ritul nou se cânta "Aleluia" de trei ori,
iar în traducere a patra oara. Semnul crucii cu doua degete a fost înlocuit cu cel cu trei degete.
Deasupra bisericilor de rit vechi se înalta cruci în opt colturi, iar la cele de rit nou, în sase.
Liturghia se slujeste pe sapte prescuri la cei de rit vechi si pe cinci la nikonieni. În timpul marilor
sarbatori, procesiunile în jurul bisericii se fac în sensul miscarii soarelui la cei de rit vechi, si în
sens invers la cei de rit nou. Exista si alte deosebiri, dar pentru oricine este evident ca ele nu ating
bazele credintei, ci doar forma exterioara. Exista si alte cauze ale disensiunilor cu adeptii lui
Nikon, si anume ierarhia, eligibilitatea si moralitatea clerului. La cei de rit vechi preotii trebuiau
sa fie alesi de enoriasi. În aceste conditii ierarhia, si în mod special clerul înalt, juca un rol
neînsemnat în controlul asupra parohiilor si bisericilor, iar preotii nu erau pregatiti din timp
pentru slujba în biserica. Ei depindeau material de credinciosii din parohiile lor si nu aveau
dreptul sa dispuna de veniturile bisericii fara acordul si controlul comunitatii. În ceea ce priveste
preotul, existau reguli stricte privind portul, rasul barbii, parului, fara a pomeni de fumat si de
frecventarea localurilor publice.
Deosebirile în textele cartilor de rit si dorinta clerului înalt de a impune un control deplin
asupra bi -sericilor si preotilor au dus la aparitia unor disensiuni înca din primele veacuri dupa
crestinarea Rusiei. Acest lucru l -a determinat pe Ivan cel Groaznic sa convoace în 1551 "Soborul
celor 100 de articole" si sa încerce sa stabileasca reguli unice pentru biserica si un rit identic cu
cel din centrul Rusiei.
Au fost disensiuni si între cler si mireni, iar acestea au permis aparitia, înca din secolul al
XV- lea, a miscarii strigolnicilor, care nu acceptau preotii, fara sa nege ortodoxia. E adevarat ca
proportiile miscarii strigolnicilor nu se pot compara cu proportiile miscarii sociale a celor de rit
vechi.

Începuturile schismei


Desi neîntelegerile existau si pâna în secolul al XVII- lea, Biserica rusa a reusit sa-si
pastreze într-o oarecare masura unitatea pâna la urcarea lui Nikon în scaunul patriarhal, la data de
de 25 iulie 1652. Noul patriarh moscovit, sustinut de tarul Alexei Mihailovici a hotarât sa
legifereze un rit unic în toate bisericile din Rusia, sa subordoneze preotii autoritatilor ecleziastice
si sa consolideze pozitia Bisericii si a patriarhului în cadrul statului rus. Trimisul patriarhului
moscovit, Arseni Suhanov, a colindat majoritatea tarilor ortodoxe si la rândul lor Tarile Române,
pentru a strânge cât ma i multe carti religioase si a se convinge de identitatea ri -tului.
Dupa doi ani de pregatire si dupa elaborarea unui ucaz, în 1653, cu privire la efectuarea
semnului crucii cu trei degete, a fost convocat soborul clerului la Moscova în anul 1654, unde
reforma patriarhului a fost primita cu ostilitate. Nikon imediat utilizeaza forta pentru a- i distruge
pe adversari si a- i intimida pe oponenti. Deschis s-au pronuntat împotriva reformei trei episcopi
(Pavel din Kolomensk, Alexandru din Viatca si Marchel din V ologda), un mitropolit (Macarie
din Novgorod) si 47 de preoti si diaconi. Printre toti acesti adversari ai reformei se remarca de la început prin hotarârea sa episcopul Pavel, protopopul Avvakum, preotii Ivan Neronov, Loghin,
Feodor, calugarita Melania si printre mireni, boieroaica Morozova si sora sa, Uruso-va. Alti oponenti
amintiti mai sus au trecut de partea lui Nikon pentru a nu-si periclita pozitia si chiar viata.
Semnul crucii cu trei degete si alte schimbari în ritul bisericesc contraziceau nu numai
traditia multiseculara, ci si hotarârile adoptate de "Stoglavîi sobor" din 1551. Daca despre alte
modficari în derularea slujbelor sau pictura de icoane dupa modelul bizantin sau franc puteau
judeca doar câtiva preoti si mireni initiati în dogmele credintei, apoi în problema crucii, a
modului de închinat sau a formei crucii putea judeca orice credincios. Nu era usor sa se
demonstreze "dreptatea" lui Nikon când existau atâtea dovezi evidente în sprijinul traditiei (de la
vechile biserici pâna la icoane si carti cu reprezentarea crucii în opt colturi si a semnului crucii cu
doua degete).
Dorinta autoritatilor centrale din Rusia si a clerului înalt sa introduca un rit bisericesc unic
pe tot întinsul statului - este un fenomen pe deplin normal, dar apare si o întrebare fireasca:
pentru ce trebuia introdus un rit nou, când exista unul vechi cu care era obisnuita populatia din
Rusia centrala? Nu era mai usor sa- i unesti sub ritul vechi si obisnuit, asa cum a facut-o Ivan cel
Groaznic si Soborul din 1551, decât sa introduci aproape o noua credinta fara sa tii seama de
urmari? Se pare ca aceasta este o antrebare mai delicata, atât pentru biserica, cât si pentru statul
rus, si putini sunt cei care o abordeaza.
O analiza atenta a politicii externe a Rusiei în a dou a jumatate a secolului al XVII-lea si
începutul se-colului al XVIII- lea permite sa se observe o sporire a influentei rusesti în sud-estul
Europei. Neavând înca resurse suficiente pentru o expansiune teritoriala, Rusia continua o
expansiune ideologica prin intermediul ortodoxiei. Disparitia Imperiului Bizantin si în special
caderea Constantinopolului sub dominatia turca permit Rusiei sa devina centrul mondial al
ortodoxiei, iar orasului Moscova - a treia Roma. Desi visul despre întarirea influentei Rusiei an
Peninsula Balcanica si în zona strâmtorilor, este atribuit de istorici lui Petru cel Mare (1698-
1725), bazându-se pe binecunoscutul lui "Testament", se poate totusi presupune ca initiatorul
acestei politici panslaviste a fost tatal lui, Alexei Mihailovici si patriarhul Nikon. Numai asa se
poate explica hotarârea lor comuna sa schimbe ritul si cartile bisericesti în asa fel, încât ele sa nu
se deosebeasca prin nimic de cele grecesti, bulgaresti, sârbesti, românesti si ucrainene. Deci nu
un rit unic în Rusia îi interesa pe reformatori, ci un rit unic al estului ortodox în întregime. Asa si
numai asa se explica acea încrâncenare cu care erau urmariti cei de rit vechi, nu numai în timpul
lui Nikon, ci si dupa el înca doua sute de ani (pâna în 1905), desi autoritarul patriarh s-a dezis de
scaun si s-a retras la manastire înca din anul 1658.
Tot atâta încrâncenare se poate observa si în rândul Bisericii ortodoxe ucrainene, a
ierarhilor ei, în comparatie cu toleranta fata de cei de rit vechi din partea musulmanilor si a
catolicilor.
Se mai poate aminti si faptul ca pentru Nikon un argument cu greutate în apararea
semnului crucii cu trei degete a fost ca nicaieri, în afara de Rusia, nu se utilizeaza doua degete în
efectuarea semnului crucii.
În orice caz, schisma Bisericii ortodoxe ruse si aparitia celor de rit vechi în a doua
jumatate a secolului al XVII-lea a fost un fenomen social extrem de complex pe care nu se cuvine
sa încercam sa-l simplificam. În caz contrar nu vom putea întelege si nici sa explicam altora
drama istorica a miscarii celor de rit vechi - miscare ce a demonstrat vitalitatea în timpul celor
trei secole de existenta, în conditii departe de cele normale, chiar si pentru evul mediu.

Schisma si credinciosii de rit vechi


Cu sau fara voie, patriarhul Nikon a împartit Biserica ortodoxa rusa în doua parti. Partea
care a acceptat reforma si s-a supus aprigului patriarh a devenit biserica oficiala a Rusiei. Cei de
rit vechi o numeau biserica nikoniana. Cealalta parte care nu a acceptat reformele si a pastrat
cartile vechi si ritul initial a început sa se numeasca biserica ortodoxa de rit vechi. Autoritatile si
biserica oficiala o numeau biserica schismatica, iar pe credinciosi ei, schismatici sau rascolnici.
Masurile aspre adoptate de patriarh împotriva aparatorilor ritului vechi, destul de repede i -
au pus pe multi ierarhi si simpli preoti sa renunte la lupta cu Nikon si sa treaca de partea lui.
Putini din rândul slujitorilor bisericii au avut taria morala samearga pe calea episcopului Pav el
din Kolomensk sau pe cea a protopopului Avvakum. Înca din timpul lucrarilor soborului din anul
1654 Nicon l -a maltratat pe mai sus pomenitul episcop, iar mai târziu a poruncit sa fie aruncat în
temnita si apoi ars pe rug. Ceva mai târziu aceeasi soarta a avut-o si Avvakum, Nicanor si multi
altii.
De rasfatat, Nikon, ca si tarul Alexei Mihailovici, nu rasfata pe nimeni, fie el un simplu
taran, episcop sau nobil de seama. Deosebit de vigilente erau autoritatile când îi urmareau pe
episcopi sau mitropoliti , temându-se de aparitia unei ierarhii a celor de rit vechi si sperând
totodata ca lipsa acesteia o sa-i aduca la urma urmei pe acestia în sânul bisericii oficiale. Din
acest motiv pâna si ierarhii amintiti ce s-au opus deschis reformelor la soborul din 1654 au fost
obligati, prin metode diverse, sa se linisteasca si sa treaca de partea patriarhului. În continuare, în
secolul al XVIII- lea si al XIX-lea, cei de rit vechi s -au straduit sa atraga de partea lor episcopi si
mitropoliti, dar pâna si succesele temporare erau anihilate rapid si cu cruzime de catre autoritati.
Nu acelasi lucru s -a petrecut si cu credinciosii de rând, care nu doreau sa schimbe ritul,
socotit pâna la 1654, dreptcredincios. Taranii si orasenii, calugarii si calugaritele din multe
manastiri au refuzat categoric sa accepte noile reguli stabilite de Nikon si au continuat sa faca
slujbe si sa se roage dupa vechile canoane. Autoritatile aplica "sfaturile" date tarului de catre
soborul de la 1667, iar împotriva nesupusilor rascolnici s -au adoptat cele mai aspre pedepse.
Daca pâna la 1667 erau prigoniti doar propavaduitorii vechiului rit, precum episcopul Pavel,
protopopul Avvakum, arhimandritul manastirii Solovetk-Nicanor, preotii Ivan Neron, Feodor,
Loghin, calugarita Melania sau boieroaicele Morozova, Urusova, Danilova si alte câteva duzini
de slujitori ai bisericii, apoi dupa 1667, în afara groaznicelor blesteme rostite în catedrala
Uspenie, a început prigoana tuturor crestinilor care nu recunosteau reforma bisericii. Majoritatea
istoricilor considera ca tarina Sofia este cea care a nascocit toate pedepsele, însa, daca citim
hotarârea soborului din 1667, acolo se specifica cu claritate pedepsele pentru cei de rit vechi în
forma unui "sfat" pentru tar. Conform acestui sfat, pe cei de rit vechi, ca pe niste criminali pe-
riculosi, trebuia sa- i supuna la pedepse civile precum: taierea limbii, a mâinilor, a nasului si a
urechilor, exilarea pentru vecie în Siberia. Au uitat "sfintiile lor" sa sublinieze necesitatea arderii
pe rug si împrastierea cenusii pentru a nu se permite slujbele de înmormântare. Dar aceasta
corectura se va face un pic mai târziu. Si iata cum descrie un istoric oficial în cartea Istoria lui
Petru I, vol. I, pagina 100, prigoana celor de rit vechi:
"...Masurile adoptate de tarina (Sofia n.a.) pentru eradicarea principalului rau - schisma,
au contribuit numai la întetirea ei. Dupa rascoala condusa de Nichita Pustosveat (1681) s -a
ordonat ca schismaticii sa fie cautati în toata tara si pe masura vinovatiei lor, unii sa fie deferiti
judecatii clerului, iar altii tribunalului laic ca niste criminali periculosi pentru stat. Peste vreo
doi ani s-au indicat si masurile ce trebuie aplicate împotriva lor. Cei care nu vor sa se dezica de schisma sa fie torturati pentru a se afla conducatorii lor si, daca nu vor sa treaca la ritul nou, sa
fie arsi si cenusa lor sa fie împrastiata, sa fie arsi si cei care reboteaza copiii, socotind botezul
bisericii oficiale nevalabil. Pedeapsa cu biciuirea si exilul ameninta pe toti cei care îi ascundeau
pe schismatici, sau, stiind de existenta lor, nu anuntau autoritatile. În acest mod a pornit
prigoana, care însa avea rezultate contrare celor asteptate, schismaticii s-au îndârjit si mai rau
decât înainte. În grupuri înarmate atacau manastirile (de rit nou, n.a.) respingeau atacurile
armatei tarului si, în sfârsit, adusi la capatul puterilor ardeau în flacarile ce mistuiau bisericile
chiar de ei aprinse".
Interesant este ca, în ciuda documentelor care afirma atrocitatile bisericii si ale
autoritatilor, exista încercari ale unor istorici ai bisericii oficiale, care recunosc proportiile
miscarii si ale prigoanei, de a micsora macar putin vina prigonitorilor. Asa A.V. Cartasev în
cartea sa, Ocerki po istorii ruskoi terkvi (vol. II, pag. 228-299), afirma ca dintre cei de rit vechi
n-au murit decât vreo 20.000, dar ei singuri se omorau, fie prin post, fie prin ardere în biserici. În
ce priveste armatele tarului, acestea se purtau cu blândete exage-rata, chiar si atunci când atacau
bisericile si manastirile, când zdrobeau sub copitele cailor cavaleristilor pe batrâni, femei si copii.
Soldatii se fereau chiar sa deschida focul asupra lacasurilor sfinte si rascolnicii au fost primii
care trageau cu tunul împotriva "pasnicilor"unitati de pedepsire. Uita autorul sa explice
"umanismul" purtarii autoritatilor dupa luarea cu asalt a manastirii din Solovetk, sau a asezarilor
monastice si civile din Starodubie sau Vetca. Si cu atât mai surprinzator suna explicatia privind
executia prin ardere pe rug a protopopului Avvakum si a prietenilor sai, din 1 aprilie 1681, prin
aceea ca asemenea metoda a fost împrumutata din Occident si era total straina Rusiei. Probabil e
greu si acum sa se recunoasca, macar de dragul adevarului istoric, toate grozaviile si salbaticiile
prigoanei celor de rit vechi, desi se pare ca a trecut deja destul timp.
Chiar si pentru un cunoscator al istoriei schismei nu este usor sa explice o atât de
îndelungata, seculara încrancenare a autoritatilor Rusiei tariste si bisericii pravoslavnice în
prigoana oamenilor rusi numai din cauza convingerilor lor. Din pacate însa acesta este adevarul si
documentele îl atesta. Este adevarat ca rugurile nu se mai aprindeau în secolul al XIX- lea si
începutul celui de-al XX-lea, dar mai erau biciuiti tine-rii recruti daca nu consimteau sa treaca la
religia niko-niana, iar despre prigoana slujitorilor bisericii de rit vechi nici nu e cazul sa discutam
mult, întrucât soarta episcopului Arcadie I de Slava din 1881 prea putin se deosebeste de cea a
episcopului Pavel din Kolomensk, din 1654.
Multi credinciosi de rit vechi au pierit în acesti ani de restriste, iar multi au fugit spre
zonele marginase ale Rusiei, în nord, în zona Vetca si Starodubie, pe Don si Kuban sau peste
hotare. În noile locuri, cei loviti de soarta, dar puternici prin credinta, întemeiau noile asezari
libere, de tarani sau cazaci, ridicau sate si orase, chilii si manastiri, desteleneau pamânturi
necultivate transformându - le în adevarate colturi de rai. Unitati de reprimare si misionarii
bisericii oficiale îi gaseau si aici si se straduiau sa- i treaca prin foc si sabie. Sute de sate si orase
cu locuitori apartinând ortodocsilor de rit vechi au fost distruse de autoritatile tariste, celor prinsi
li se taia limba si erau biciuiti pâna îsi dadeau sufletul, înfometati în închisori subpa-mântene sau
arsi pe rug pentru a- i îngrozi pe ceilalti. Rascolnicilor nu li se permitea sa locuiasca în orase, nu li
se recunostea familia daca nu se cununau în biserica oficiala, li se impunea bir dublu, nu li se
permitea sa ocupe o anumita functie în stat, etc. Împotriva lor se folosea o armata de zeci de mii
de soldati, însotiti totdeauna de misionari cu rol de "consilieri" ai comandantilor, cu privire la
arestari si pedepse pentru rascolnici. În acelasi timp propaganda oficial a a lansat tone de literatura
cu scopul de a discredita aceasta miscare sociala.Printre revistele care au declarat razboi celor de
rit vechi se pot aminti: Ruskii palomnic, Bratskoe slovo, Misionerscoe obozrenie, etc.


Credinciosii de rit vechi

Adeptii vechiului rit bisericesc, împrastiati de soarta potrivnica în lumea larga, s -au
împartit în mai multe secte. Cauza principala a acestor noi schisme în sânul miscarii celor de rit
vechi a fost lipsa unei ierarhii proprii si a unui centru spiri tual. Grupurile aparute se pot clasifica
în doua categorii: una acceptând preotii si cealalta respingându- i. Cei "fara popa" nu recunosteau
clerul în general, iar cei care erau cu popa acceptau preotia, dar din cauza lipsei ierarhilor
admiteau ca sluj-bele sa fie facute de preoti fugari, hirotonositi de episcopii nikonieni. În cele mai
multe cazuri preotii care din diferite motive paraseau biserica oficiala erau primiti de cei de rit
vechi prin ungerea cu sfântul mir si ramâneau pentru totdeauna alaturi de ei.
Atât în Tarile Române, cât si în Dobrogea, care apartinea Imperiului Otoman, majoritatea
rusilor de rit vechi se încadra în curentul numit "beglopopovtî" (cei cu preoti fugari). Foarte
putini erau cei care apartineau altor curente sau secte, precum scapetii, molocanii, hatnicii sau
barabulnicii. Ultimii sunt adevaratii urmasi ai filipovenilor sau samosojigateli (cei care se ard
singuri).
În afara deosebirilor de natura religioasa, cei de rit vechi puteau fi împartiti în doua ramuri, dupa
modul de v iata, si anume în ortodocsi de rit vechi-tarani, si ortodocsi de rit vechi-cazaci. În
majoritatea lor, zonele cazacesti de la marginile Rusiei n -au acceptat reformele lui Nicon si au
continuat sa practice ritul vechi. Satele cazacilor, ca si centrele lor f ortificate, se întemeiau si se
împrospatau cu taranii ce nu mai suportau iobagia. Dupa schisma, aceste sate s -au dovedit
adaposturi bune pentru cei de rit vechi prigoniti pretutindeni.
Miscarea credinciosilor de rit vechi, si mai ales ideologia sa, a devenit un stindard pentru
toate miscarile sociale, pentru toate categoriile sociale nemultumite de regimul tarist. Ea a
constituit acea haina ideologica fara de care nu se desfasura în evul mediu nici o actiune
contestatara mai ampla. În 1670 a izbucnit un adevarat razboi taranesc sub conducerea
cunoscutului ataman Stepan Timofeevici Razin, despre care în folclorul nostru local se pastreaza
anumite informatii. Este îndeobste cunoscut faptul ca rascoala lui Razin, de la bun început, a fost
declarata ca fiind a celor de rit vechi, iar neînfricatul ataman înaintea executiei a facut semnul
crucii cu doua degete, dupa ritul vechi.
Dupa înabusirea "razmeritei lui Razin" o parte din rasculati a reusit sa scape, iar o alta
parte a completat micul, dar viteazul detasament de aparatori ai manastirii Solovetk, de pe o
insula din Marea Alba, rezistând în fata atacurilor armatei tarului mai mult de opt ani (1668-
1676). Dupa cucerirea ei, aparatorii au preferat sa moara decât sa accepte reformele lui Nikon.
Nu este exclusa posibilitatea ca unii din participantii la rascoala lui Razin, care cunosteau bine
Delta Dunarii si lacurile de pe litoral, sa fi servit drept calauze pentru primii fugari din Rusia,
care s-au asezat în zona. Este de notat faptul ca locuitorii satului Sari chioi au numit întotdeauna
lacul "Razin", desi pe harti si în manualele scolare se utiliza o denumire putin diferita.
N-au trecut nici zece ani de la înabusirea rascoalei cazacilor lui Razin ca s-a iscat o noua
revolta, chiar în centrul Rusiei, sub conducerea lui Nichita Pustosveat (1681). Aceasta revolta se
atribuie tot celor de rit vechi, si nu fara temei, întrucât participantii cereau sa se revina la credinta
veche.
În anul urmator cneazul Hovanski conduce rascoala strelitilor de la Moscova îndreptata
împotriva regimului tarist si a asupririi exercitate de autoritatile ecleziastice. Zdrobirea "razmeritei", executarea participantilor si în primul rând a calugarilor de rit vechi, pe care
autoritatile continuau sa- i considere deosebit de periculosi pentru stat, n -au putut sa opreasca
lupta stramosilor nostri pentru vechea credinta. Toate rascoalele care au urmat în secolul al
XVIII- lea s-au desfasurat sub stindardele miscarii celor de rit vechi.
Printre aceste rascoale ale secolelor al XVII-lea si al XVIII- lea se remarca, prin tragismul
si totodata eroismul sau, rascoala cazacilor de pe Don sub conducerea lui Condrati Bulavin si
Ignat Nekrasov în 1707-1708. Asupra acestei rascoale trebuie sa ne oprim mai mult, pentru ca
aici gasim o strânsa legatura cu trecutul locuitorilor satului nostru.
Chiar si din aceasta scurta enumerare sau numai amintirea revoltelor în care au fost
implicati strabunii nostri, reiese ca autoritatile Rusiei aveau destule motive sa nu- i agreeze pe
rascolnicii care nu doreau sa-si plece capul în fata iobagiei si a reformei lui Nikon.
În afara de revolta, comunitatile celor de rit vechi practicau în viata niste reguli
democratice care se socoteau exemple extrem de "urâte" pentru milioane de serbi, provocând
furie nu numai în rândul functionarilor regimului tarist, ci si a clerului înalt. De aceea,
propaganda oficiala, fie laica, fie bisericeasca, prin intermediul revistelor, a misionarilor,
profesorilor academiei teologice sau a preotilor simpli, cauta sa sublinieze de fiecare data
pericolul democratiei exagerate în sânul comunitatii de rit vechi.

Sarichioi - centrul celor de rit vechi

În 1707 la Sarichioi exista o mica comunitate a rusilor, alaturi de populatia tatara
majoritara. În acest an Petru I încearca sa supuna autoritatilor t ariste localitatile cazacilor de pe
cursul Donului. Alipind tot mai multe teritorii, cucerite de la turci sau suedezi, Rusia începe sa
fie îngrijorata de prezenta unor zone libere de cazaci, nu la granite, ci deja în interior. Fuga în
masa a taranilor serbi pe Don îl obliga pe Petru I sa adopte masuri drastice si urgente pentru a
instaura ordinea. Pentru aceasta este trimis contele Iuri Dolgoruki în fruntea unui detasament
special. Contele se foloseste de disensiunile existente între cazacii mai vechi si mai înstariti si cei
mai noi si mai saraci asezati de curând si provenind din rândul celor de rit vechi. Trimisul tarului
trebuia sa- i întoarca pe fostii tarani serbi, deveniti cazaci liberi, la stapânii lor. Numai ca nu era
usor si nici simplu sa- i obligi pe cazacii liberi sa se întoarca în situatia de serbi, sub opresiunea
boierilor si a clerului nikonian. Contele Dolgoruki si 16 însotitori au platit cu viata, pentru
îngâmfarea lor, în ziua de 9 octombrie 1707 în orasul Sulghinsk pe Aidar (Donul superior), iar
cazacii "sarantoci" au pornit o asemenea razmerita, încât tarul a fost nevoit sa trimita în ajutorul
detasamentului decimat o armata regulata de 30 de mii de oameni.
Dupa succese alternate cu înfrângeri ale rasculatilor, a cazut conducatorul rascoalei,
Condrati Bulavin, în ziua de 7 iulie 1708. El a fost ucis de ajutorul sau, esaulul Ananiev, alaturi
de care se gaseau si alti cazaci - tradatori sub comanda atamanului Luchian Maximov. Rasculatii
au luat cu asalt orasul Cercask si l -au razbunat pe conducatorul ucis, condamnându- i pe tradatori.
Neîntelegerile si o mare disproportie de forte i -au obligat pe rasculati sa adopte decizia
de a se retrage în zona Kubanului. În aceasta eroica si legendara retragere s -a remarcat noul
ataman Ignat Necrasov. El a reusit nu numai sa- i salveze pe cazacii rasculati cu familiile lor, ci a
reusit aproape treizeci de ani sa nelinisteasca sudul Rusiei prin scrisorile trimise si prin incursiuni
îndraznete împotriva armatelor tarului.
Kubanul este teritoriul cuprins între Marea Azov si Marea Caspica si aflat sub stapânirea
tatarilor din hanatul Hoarda de Aur începând cu secolul al XIII- lea. Mai târziu Kubanul a
apartinut hanilor din Crimeea, care, la rândul lor, depindeau de Imperiul Otoman începând cu a doua jumatate a secolului al XV- lea, însa se bucurau de o însemnata autonomie interna. La
sfârsitul secolului al XVII- lea si începutul secolului al XVIII-lea, când a început prigoana în masa
a celor de rit vechi si înasprirea iobagiei, zona a devenit un binecunoscut refugiu pentru acesti
oameni loviti de soarta. Aici a fost creata înca din 1688 oastea cazacilor de rit vechi sub
conducerea atamanului Lev Manotki. Centrul fortificat al acestei osti era oraselul- fort Aciuev.
Cazacii rascolnici se remarcau prin faptul ca respectau cu sfintenie preceptele religiei crestine de
rit vechi, nu fumau, purtau barba, nu abuzau de alcool, nu participau la jafuri si în general nu
acceptau sa se foloseasca de avutul altuia. Anume aici trebuia sa fie cautate izvoarele viitorului
"Legamânt al lui Ignat". Atamanul Saveli Pahomov avea legaturi strânse cu Bulavin. Cunoscând
bine aceste locuri, ca si pe cele din Dobrogea, participantii la rascoala de pe Don, împreuna cu
familiile lor si purtând lupte neîncetate împotriva armatei tarului, se îndreapta spre râul Kuban.
Hanul Caplan Ghirei a permis armatei lui Nekrasov sa se aseze pe teritoriul sau, i -a acordat o
deplina autonomie interna si scutire de orice fel de biruri.
Din perioada Kubanului (1708-1740) a cazacilor nekrasoviti se remarca trei centre
fortificate ridicate pe dealurile din zona mlastinoasa, la 30-40 de kilometri de la varsarea fluviului
în Marea Azov. Aceste centre: Golubinsk, Bludilovsk si Cireansk, au fost transformate de cazaci
în cetati de necucerit, fiind aparate atât prin fortificatii cât si prin mlastinile aflate în partea lor
nordica. Treizeci de ani, Ignat Nekrasov cu viteaza sa oaste a dus lupte necurmate cu armatele
Rusiei tariste si ale aliatilor acesteia, hanul Batâr Ghirei si Aiuka han ai calmâcilor. În acelasi
timp, îndragitul ataman al cazacilor, trebuia sa organizeze viata în noile localitati dupa vechile
norme ale cazacilor si noile norme ale celor de rit vechi, norme ce au capatat numele de
"Legamântul lui Ignat".
Cum a reusit Nekrasov sa fie treizeci de ani un lider necontestat al "Republicii din
Kuban", se poate explica numai prin personalitatea lui iesita din comun si poate prin
împrejurarile deosebit de grele si excep-tionale. Cazacii l -au îndragit pe atamanul lor în asa
masura încât l -au înzestrat, în legende, cu puteri supranaturale, cu posibilitatea de a face
invizibila pentru inamici oastea si orasele sale fortificate.
În anul 1737 sau 1738 a încetat din viata remarcabila capetenie a cazacilor nekrasoviti, iar
presiunea exercitata de armata tarului devenea din ce în ce mai puternica. Cazacii lui Nekrasov
sunt nevoiti din nou, asa cum mai înainte fusesera stramosii lor, sa paraseasca pamânturile
cultivate si sa se mute, cu aprobarea Imperiului Otoman, pe cale maritima în Dobrogea de nord.
Acest n ou exod a avut loc în 1740-1741, când 1600 de oameni înarmati au trecut Marea Neagra
în barcile lor rapide, numite seici (ceaiki) si s-au asezat pe malul lagunei Razin si la Dunare. Se
cunosc cu exactitate doar doua localitati unde s -au stabilit fugarii din Kuban si acestea au fost
Sarichioi si Dunavat, desi nu se exclude posibilitatea existentei si a altora.
În 1761 înca o parte din ignat-cazacii din zona Kubanului a urmat exemplul celor care au
aparut la Sarichioi cu 20 de ani mai înainte, mutându-se în Dobrogea de nord si în Delta Dunarii.
Ultimii fugari din Kuban care au sosit pe cale maritima în Dobrogea în anul 1778 au fost de
asemenea de rit vechi din rândul nekrasovitilor (ignat-cazacilor).
Conditiile în care Imperiul Otoman a permis ignat-cazacilor sa se mute în Dobrogea de
nord si în Delta Dunarii nu puteau sa se deosebeasca radical de cele în care a existat câteva
decenii o adevarata repu-blica a celor de rit vechi din Kuban, adica o deplina autonomie interna si
scutire de impozite. În locul acestora cazacii de rit vechi efectuau serviciul militar. Este adevarat
ca si birurile din Dobrogea erau mult diferite de cele din Rusia. Daca cineva din rusii de rit vechi,
locuind aici pâna la venirea ignat-cazacilor, nu dorea sa faca serviciul militar, autoritatile turcesti
îi impuneau plata impozitelor (emleac si temetuat) ce nu depaseau 3% din venitul anual al familiei. Aceste biruri extrem de usoare vor constitui mai târziu unul din factorii descompunerii
rânduielilor sociale ale ignat-cazacilor dobrogeni. Obligatiile unui cazac erau cu mult mai mari si
însemnau nu numai pregatirea militara si participarea la expeditii, ci si varsarea în visteria
comunitatii a doua treimi din venitul anual pentru întretinerea scolii, bisericii ,a celor batrâni si a
armatei .
Din pacate, prea putine date concrete sunt cunoscute pâna acum de istorici despre cazacii
lui Nekrasov, pentru ca cele mai multe documente au fost distruse de autoritati, iar partea
existenta înca n -a fost cercetata. Spre exemplu, nu se cunoaste numele atamanului care i -a condus
spre Dobrogea. Se poate presupune deocamdata ca acesta a fost fiul lui Ignat Nekrasov, Mihail,
sau nepotul sau Ivan Drannâi, desi ultimul trebuia sa fie destul de batrân dupa moartea lui Ignat.
În orice caz, Ivan Drannâi este unul din putinii atamani ai caror nume a ramas în memoria
colectiva a urmasilor. Dupa numele lui a fost numit un canal si lacul Dranov. Nu se cunosc nici
satele în care s-au asezat initial cazacii lui Nekrasov în afara satelor Sarichioi si Dunavat
(Jurilovca n-a fost o asezare de cazaci si a fost întemeiata, conform traditiei si datelor bisericesti,
în anul 1815 de patru familii de refugiati rusi din Basarabia de sud în frunte cu un oarecare
Jurba).
Din 1740 satul Sarichioi devine centrul principal al ignat-cazacilor dobrogeni în forma
unui centru fortificat cu un sant, val de pamânt si palisada. Aici se întrunea "krug"-ul, jucând
rolul organului legislativ, se alegea atamanul si adjunctul sau, având rol de organ executiv, si se
desfasura activitatea organului judecatoresc (tot "krug"-ul), judecarea membrilor comunitatii care
încalcau cu buna stiinta "Legamântul lui Ignat". Toate organele de conducere ale acestei
"republici" originale a celor de rit vechi erau eligibile si responsabile în fata "krug"-ului. Din nou
ne lovim de o exagerata democratie a secolului al XVIII- lea pentru care autoritatile tariste
acuzau miscarea rascolnicilor.
Cât priveste "Legamântul lui Ignat ", el poate fi caracterizat ca un fel de constitutie sau un
cod ce stabilea norme precise, cu scopul de a reglementa viata în familie si viata sociala în cadrul
comunitatilor cazacilor si taranilor ortodocsi de rit vechi. Este putin probabil ca acest cod
legendar de legi sa fi existat într-o forma scrisa, desi pe Mainos se amintea de pastrarea unei carti
a lui Ignat, dar pâna acum nu l -a descris nimeni decât dupa continut. Ceea ce se cunoaste despre
"Legamânt" se stie din notitele calatorilor care au vizitat comunitatile ignat-cazacilor în secolul al
XIX- lea. Se remarca în mod deosebit notele lui M. Ceaikovski, V.I. Kelsiev (Ivan Jeludkov),
Hamilton. Majoritatea lor au descris comunitatea din Mainos ca fiind mai conservatoare, fiind si
cea care a reusit sa pastreze amintiri despre "Legamântul lui Ignat" pâna dupa repatrierea din
Turcia si asezarea în zona Stavropolului în anul 1962.
Întrucât comunitatea din Mainos a luat fiinta la începutul secolului al XIX- lea prin
asezarea cazacilor lui Nekrasov, care au parasit localitatile de la Dunarea de Jos, se poate
considera ca "Legamântul de la Mainos" nu poate fi deosebit de cel de la Dunare. Dupa acesta,
puterea suprema în oricare comunitate a ignat-cazacilor apartinea "krug"-ului cazacilor, desi la
lucrarile lui participau nu numai cazaci, ci si tarani sau pescari neavând acest titlu si, câteodata,
chiar femeile.
Un loc aparte în viata cazacilor nekrasoviti de la Dunare o detineau Biserica si slujitorii
ei, care aveau un control aproape total asupra problemelor de educatie, a vietii de familie, fara a
aminti problemele legate de religie (credinta). Diacul bisericii (pâna la aparitia ie-rarhiei celor de
rit vechi) avea un statut aproximativ egal în viata sociala cu atamanul local si, la fel ca si acesta,
era o persoana eligibila.
Puterea executiva apartinea atamanului si ajutorului sau (esaul), amândoi alesi de "krug"-ul cazacilor pentru un an de zile.
Puterea judecatoreasca era cumulata tot de "krug", care putea sa pronunte orice
condamnare, pentru o vina evidenta sau demonstrata a oricarui membru al comunitatii, inclusiv
atamanul sau slujitorul bisericii. Pentru o vina usoara, de obicei, se condamna la biciuire publica,
asa-zisa "învatatura". Cel pedepsit, fie el un tânar cazac sau un batrân ataman, trebuia sa se plece
în fata adunarii si sa multumeasca pentru "învatatura", promitând sa nu mai repete asemenea
"pacate". În cazul unor încalcari grave ale regulilor de convietuire "krug"-ul putea pronunta
osânda la moarte sau exclu-derea din comunitate. Asemenea fapte erau: omorul, tâlharia,
tradarea, blasfemia, siluirea si hotia. Membri de drept ai "krug"-ului erau socotiti toti locuitorii
satelor celor de rit vechi care împlineau vârsta de 18 ani, dar erau obligati sa participe la lucrarile
acestui for, convocat de ataman sau de esaul, numai cazacii, care plateau pentru neparticipare o
importanta amenda.
"Legamântul lui Ignat " se remarca prin aceea ca punea în centrul activitatii întelepciunea
colectiva, permitând si generatiilor viitoare sa elaboreze si sa se conduca dupa asemenea reguli
care corespund cel mai bine conditiilor concrete.
Membrilor comunitatilor ignat-cazacilor li se interzicea sa se ocupe cu comertul, deoarece
acesta, în conceptia legiuitorului, dar si a cazacilor simpli, era strâns legat cu excrocheria si era de
neacceptat pentru rânduielile lor sociale. Comertul permitea o îmbo-gatire rapida a oamenilor de
afaceri si însemna o condamnare la moarte a egalitatii sociale si de avere la care au visat si pentru
care au luptat atâtea generatii de cazaci ai lui Nekrasov. Si totusi istoria este neînduplecata si în
secolul al XIX- lea în comunitatile celor de rit vechi din Dobrogea se petrec importante schimbari
atât în mentalitatea cât si în modul de viata al fugarilor din Rusia. Pâna si pescuitul în cooperare,
care constituia baza economiei ignat-cazacilor si care nu permitea o dife-rentiere sociala în
mediul lor sute de ani, trece pe baze capitaliste. Comertul va deveni o îndeletnicire obisnuita
pentru orice cazac sau pescar de rit vechi, care a reusit sa acumuleze un capital cât de mic.
Ultimul ataman al ignat-cazacilor din Sarichioi, Osip Semeonîci Gancear , se ocupa cu comertul
si dispunea de o avere importanta raportata la conditiile satului. Este adevarat ca deosebirea
dintre cei de rit vechi înstariti si cei saraci a început sa se observe abia la mijlocul secolului al
XIX- lea si nu mai înainte.
Asemenea schimbari în viata celor de rit vechi se pot explica nu numai prin afluxul de noi
fugari în Rusia dupa anul 1825, dupa plecarea unei parti importante a nekrasovitilor în Bulgaria
(Marita) si în Turcia (Mainos), cât mai ales prin dezvoltarea relatiilor capitaliste. Insulita lui
Nekrasov din Kuban sau de la sud de gurile Dunarii (Dobrogea), cu utopia sa despre "Tara
Belovodie", unde exista o egalitate absoluta, unde toti membrii erau puri sub aspect moral, unde
sentimentul demnitatii si credinta s tramoseasca era mai presus de orice, unde relatiile dintre
oameni erau aproape de ideal, aceasta comunitate legenda care a rezistat la atâtea încercari ale
istoriei, n -a putut rezista în fata asaltului noilor relatii de piata
Cazacii de rit vechi din satul Sarichioi, ca si cei din celelalte localitati din Dobrogea de
nord au renuntat la "Legamântul lui Ignat" înainte de a li se anula autonomia, "krug"-ul si
unitatile combatante propri de catre autoritatile turcesti în anul 1864. Dintr-un "centru fortificat",
centru al cazacilor lui Nekrasov din Dobrogea, Sarichioiul s-a transformat într-un important
centru comercial, ceea ce le-a permis ignat- cazacilor de la Ben Evle (Mainos) sa afirme (la
sfârsitul secolului al XIX lea) ca la Dunare n -au mai ramas nekrasoviti. Prin aceasta ei întelegeau
ca în zona Dunarii de Jos n -au mai ramas comunitati care sa traiasca dupa legile lui Ignat, ca
ignat-cazaci, sau în general rusi de rit vechi, ci ar fi fost asimilati. Cei de la Mainos au continuat
sa mentina legatura cu satele celor de rit vechi din Dobrogea si nu o data s-au adresat centrelor lor spirituale (precum manastirea din Slava Rusa) cu diferite cereri. În arhiva manastirii din Slava
Rusa se pot citi scrisori de la ignat-cazacii din Mainos, datate în anul 1935 si adresate episcopului
de Slava.

Imperiul Otoman si rusii de rit vechi

Amintind despre fuga rusilor de rit vechi, indiferent de curent sau de secta careia
apartineau, peste hotarele Rusiei, nu se poate ocoli o întrebare cât se poate de simpla despre
mobilurile ce determinau tarile vecine sa- i primeasca pe acesti rascolnici în rândul supusilor lor si
sa-i scuteasca chiar de impozite pe timp de decenii. De mirare nu e faptul ca se permitea acestor
oameni loviti de soarta sa se aseze în Imperiul Otoman, Habsburgic sau în oricare tara medievala
din lume, ci faptul ca acestor "rascolnici" turbulenti, care au creat atâtea neplaceri Rusiei, li se
permitea sa-si pastreze credinta si obiceiurile, sa ridice centre fortificate, sa aiba unitati militare
proprii, bine echipate cu comandanti, cu steaguri si chiar cu tunuri. Comandan -tului suprem al
armatei cazacilor din Imperiul turc i se conferea titlul de pasa, iar acest titlu echivala cu cel al
unui general -guvernator al unei mari provincii (pasalâc).
Raspunsul la o asemenea întrebare este extrem de simplu daca se tine cont de rânduielile
feudale din Imperiul Otoman în secolele al XVII - XVIII. Puterea centrala în oricare tara, iar în
Turcia cu atât mai mult, avea nevoie de unitati combatante mobile pentru ca la nevoie sa le opuna
propriilor feudali, adesea cu tendinta de nesupunere. În istorie se cunosc bine cazuri când
unitatile ignat-cazacilor erau folosite pentru mentinerea ordinii sau pentru înabusirea unor revolte
în diferite provincii ale Imperiului.
Adesea acesti luptatori neînfricati salvau armata sultanului de la înfrângere. Ca exemplu,
poate fi data batalia de la Nadjib din 1838, unde cazacii nekrasoviti au respins atacul rapid al
cavaleriei lui Mahomed-Ali, n-au permis capturarea artileriei sultanului si au hotarât soarta
întregii batalii. Nu o data consilierii apuseni ai sultanului, prezenti la diverse operatiuni militare,
admirau bravura si iscusinta militara a ignat-cazacilor. Traditia orala a celor de rit vechi din zona
Mainos precum si o serie de exponate din muzeele londoneze atesta acest lucru.
Trebuie adaugat si faptul ca aceste unitati de elita ale cazacilor nu constituiau o povara
pentru visteria statului, deoarece toate cheltuielile erau suportate de obstea celor de rit vechi.
O analiza atenta a pozitiei asezarilor celor de rit vechi din Dobrogea permite întelegerea
rolului de bariera vie a ignat-cazacilor în calea armatelor tariste, ca si împotriva incursiunilor
cazacilor ramasi, cu permisiunea autoritatilor statului rus, în zona Donului si a Kubanului.
Nu trebuie uitat nici faptul ca Dobrogea era deosebit de importanta sub aspect strategic. În
tot cursul evului mediu acest teritoriu a jucat rolul unei baze militare pentru desfasurarea unor
actiuni împotriva popoarelor si tarilor est-europene si câteva mii de luptatori în plus nu stricau
serdarului ienicerilor sau valiului din cetatea Babadag.
Este binecunoscut si faptul ca harnicii nekrasoviti sau simpli tarani de rit vechi puneau în
va- loare bogatiile pamântului si în mod deosebit ale Deltei Dunarii si ale Marii Negre, fata de
care nici un alt grup etnic nu arata un anume interes pâna atunci.
Despre loialitatea si tinuta morala a ignat-cazacilor, carora sultanul le încredinta paza
visteriei armatei, asigurarea ordinii în taberele militare, si care nu se ridicau nicicând împotriva
autoritatilor ce le-au oferit adapost, nici nu este cazul sa se discute.
Asadar, reies clar avantajele prezentei stra-mosilor nostri în oricare tara din lume, în afara
de Rusia, si se poate explica bunavointa autoritatilor în a- i invita pe rascolnicii rusi sa se aseze pe
teritoriul lor. În ceea ce priveste libertatea de credinta acordata de turci rusilor de rit vechi, nu este
nimic neobisnuit, întrucât majoritatea popoarelor ortodoxe din Europa se aflau su b dominatia lor
si tuturor li se acordau drepturi asemanatoare. Nu trebuie sa se creada ca turcii exprimau o
dragoste deosebita fata de cei de alta credinta sau fata de ghiauri, cum îi numeau, ci pur si simplu
manifestau o toleranta religioasa normala si f aceau calcule despre foloasele sau daunele aduse de
prezenta diferitelor grupuri etnice. Calculele facute nu neglijau nici macar un posibil risc, din
punct de vedere strategic, pe lânga foloasele economice sau politice.
Asezându-se la Sarichioi, cei de rit vechi puteau sa practice netulburati propria credinta,
dar numai în comunitatile lor. Aveau o deplina libertate de credinta, însa nu li se permitea
ridicarea de biserici din piatra sau caramida care sa depaseasca prin marime sau frumusete
geamiile musulmane existente în zona. La început aceasta interdictie nu constituia o problema
pentru cei de rit vechi, pentru ca ei, cu mijloacele lor modeste si cu modul spartan de viata,
construiau bise-ricute mici din lemn sau din nuiele, care nu s-au pastrat asa cum nu s-au pastrat
nici alte monumente ale trecutului nostru. Si cum ar fi putut sa se pastreze când armatele tariste,
în orice razboi cu Turcia, urmareau si distrugeau mai mult pe rusii de rit vechi, decât pe
musulmani? Este adevarat ca se distrugea si se jefuia tot ce se întâlnea în cale, dar preferinta în
acest sens se arata localitatilor cu populatie rusa de rit vechi.
Despre ultima biserica din lemn din Sarichioi se stie foarte putin, si anume ca era deosebit
de frumoasa, era capitonata cu matase neagra în interior, dispunea de o multime de carti în limba
slavona si multe obiecte de cult (conform relatarii lui Antonov Policarp, fiul preotului Antonov
Simeon, decedat în vestita închisoare comunista-Jilava). Se mai stie ca ultima bi -serica din
Sarichioi n -a fost distrusa de soldatii rusi, ci, se pare, chiar de locuitorii satului în noaptea de
12/13 februarie 1862 la orele trei dupa miezul noptii. Dupa alte relatari, o parte a inventarului
bisericii a fost salvata (sau numai pastrata) de catre oponentii ierarhiei de la Fântâna Alba, dar din
motive diverse n -a fost cercetat. Traditia orala a fixat locul bisericii de lemn în partea sud-estica
a satului, unde se afla gradinile locuitorilor Mantai si Grigore.
În anul 1862 autoritatile turcesti au permis construirea de biserici din piatra, de orice
marime, fara sa le mai compare cu geamiile. Într-o perioada neobisnuit de scurta, si anume în 2-3
ani, la Sarichioi au fost construite, în stil bizantin, doua biserici minunate ca arhitectura si
impozante ca marime. Rapiditatea cu care locuitorii satului au ridicat simultan doua biserici
demonstreaza posibilitatile economice (poate mai repede capitalul acumulat în visteria
comunitatii) si mai ales dorinta de a rezolva disputa dintre sustinatorii si oponentii ierarhiei de la
Fântâna Alba. Biserica de lemn, existenta în sat pâna în 1862, nu- i satisfacea, mai ales, pe
adversarii mitropolitului Ambrosie, pentru ca folosirea ei de catre ambele partide sau prezenta
simultanala slujbe ducea la pierderea rapida de prozeliti, care întelegeau bine rolul unui preot în
viata comunitatii.
Decaderea Imperiului Otoman si sporirea influentei Rusiei în Peninsula Balcanica i -a
determinat pe turci sa interzica "krug"-ul si sa dezarmeze unitatile ignat-cazacilor. Sporirea
numarului de birnici parea mai importanta decât prezenta în armata turca a nemusulmanilor
carora autoritatile nu le mai acordau încredere. Atitudinea autoritatilor turcesti fata de ignat-
cazaci, ca si fata de toti cei de rit vechi, a început sa se schimbe cu mult înainte de anul 1864 si de
aceea toate demersurile facute de energicul si experimentatul ataman din Sarichioi, Osip
Semionîci Goncear, ignat-cazacii n-au putut sa-si mentina privilegiile (scutire de impozite,
autonomie interna si unitati combatante).
Dupa 1864 în s at încep sa se manifeste cu putere acele tendinte subversive, care n-au
putut exista deschis, când functiona "krug"-ul cazacilor. Perioada cuprinsa între 1864-1878 se poate socoti un adevarat vid de putere în sat, desi fostul ataman cu un prestigiu enorm a continuat
sa joace un rol important, desi era contestat în viata economica si religioasa a comunitatii. În
aceasta perioada de criza a crescut rolul locuitorilor înstariti si, mai ales, al slujitorilor bisericii.
Însusi Goncear s -a calugarit si ultimii ani de viata i -a petrecut în manastirea din Slava Rusa.
Pentru un observator strain, schimbarile în structura sociala si criza relatiilor sociale în viata
rusilor de rit vechi, din Sarichioi, dupa 1864, pot ramâne mai putin observabile, însa în interiorul
comunitatii se resimte, deoarece distrugerea formelor democratice de organizare a vietii obstesti
n-a fost urmata de aparitia altora. Sistemul traditional de educatie a disparut si nivelul de cultura
al locuitorilor a scazut, neexistând resurse materiale pentru mentinerea scolii. În acelasi timp sunt
îngreunate legaturile cu centrul religios de la Fântâna Alba, cu cei de rit vechi din Bulgaria
(Marita) si Turcia (Ben Evle), se schimba de mai multe ori sistemul de impozitare, se schimba
limba oficiala si se impune o administratie neobisnuita.
Stapânii anteriori ai Dobrogei, locuitorii satului Sarichioi le-au pastrat mult timp o
amintire favorabila. În prima jumatate a secolului al XX- lea, batrânii satului povesteau adesea
despre respectul deosebit al autoritatilor turcesti si al populatiei de religie musulmana fata de
credinta celor de rit vechi. Pâna si cei care aveau obligatia sa strânga birul nu- i deranjau pe cei de
rit vechi, daca îi gaseau rugându -se la biserica sau acasa, preferând sa treaca într-o alta zi.
Odata cu unirea Dobrogei cu România, în 1878, din satul Sarichioi a plecat populatia
musulmana, cu exceptia a 2-3 tatari rusificati. A plecat si o parte a rusilor, unii întorcându -se în
Rusia , iar altii în Turcia. La Sarichioi au ramas 442 de familii de rusi de rit vechi, împartiti în
doua curente religioase.

Rusia si cei de rit vechi

Este posibil ca un cititor, care nu este prea bine informat în legatura cu istoria rusilor de
rit vechi, aflând despre asezarea unor rascolnici în Dobrogea de nord, sa creada ca aici ei nu vor
fi prigoniti de autoritatile rusesti. Sub protectia unei mari puteri, fugarii rusi ar fi putut trai
linistiti. Numai ca soarta a hotarât alte încercari pentru acesti prigoniti. Si, ceea ce au îndurat
stramosii lor în Rusia la sfârsitul secolului al XVII- lea, a trebuit sa îndure si dobrogenii de rit
vechi în noile tinuturi. Sub nici un motiv "Mama Rusia" nu voia sa- i lase în pace pe fugari. Si
"ofensa" adusa de acesti rascolnici nesupusi n -a putut fi iertata pâna la începutul secolului al
XX- lea, mai exact pâna în anul 1905. Nu numai statul rus era suparat pe stamosii nostri, timp de
secole, ci si Biserica ortodoxa rusa, care uitând principiile nobile ale crestinismului, nu se grabea
sa anuleze blestemele aruncate asupra celor de rit vechi, în catedrala Uspenie, înca în anul 1667.
Sper ca cititorul este curios sa afle si reactia celor de rit vechi la "bunavointa" autoritatilor
si bisericii ruse. Mai ales ca de aflat se poate afla extrem de usor. Este suficient sa rascolesti
cartile de rugaciune ale staroverilor din Dobrogea ca sa ramâi uimit de ce vei vedea. Rusii de rit
vechi din Dobrogea se rugau pentru sanatatea cnejilor si tarilor Rusiei socotind aceasta ca o
obligatie elementara a unui crestin. În cartile tiparite în secolul al XVIII- lea se corecta tot ce era
introdus de patriarhul Nikon si se elimina, prin taiere, doar numele tarului Petru Alexeevici, iar
pentru toti ceilalti se adresau rugaciuni dupa canoanele crestine.
Prin traditie s-a transmis si faptul ca cei de rit vechi din rândul ramurii cazacilor cautau sa
evite, pe cât posibil, participarea la razboaie împotriva Rusiei, desi în fata altor adversari nu
ezitau sa-si arate bravura de luptatori. Este adevarat ca ignat-cazacii din Dobrogea foarte rar
reuseau sa evite ciocnirile cu armatele tariste, întrucât localitatile lor constituiau un fel de
avanposturi ale armatei turcesti, chiar prin pozitia lor. De la începutul secolului al XVIII- lea armatele tariste se aflau, aproape în permanenta, dislocate în zona Dunarii de Jos. Sub îndrumarea
preotilor nikonieni, prezenti în unitati în calitate de consilieri ideologici, armatele rusesti
distrugeau si jefuiau cu vadita placere oraselele si satele dobrogene. Localitatile cu cei de rit
vechi nu faceau nicicând exceptie de la regula, din contra aveau chiar o anumita prioritate în acest
sens. Iata, spre exemplificare, ce scrie despre jaful satelor de lânga Babadag si al cetatii însasi,
istoricul Afanasii Komnen Ipsilanti..." În aprilie 1771 armatele rusesti, sub comanda generalului
Vaisman, au atacat Tulcea, Babadag, Isaccea si dupa cucerire le-au jefuit, iar ce nu au putut lua
au ars", conform lui Mehmed Mustafa Ali în Documente turcesti despre istoria României,
vol.I,1455-1774, Editura Academiei RSR, Bucuresti 1976.
Autoritatile rusesti nu se multumeau numai sa ordone propriilor armate sa nimiceasca pe
cei de rit vechi, ci sprijineau si incursiunile de jaf ale cazacilor zaporojeni împotriva tinuturilor
ignat-cazacilor. Prin aceste razboaie neîntrerupte sau incursiuni de jaf nedeclarate se explica
parasirea Dobrogei de catre o parte dintre rascolnici. Astfel, în 1783, la câtiva ani dupa razboiul
ruso-turc din 1768-1774 si venirea zaporojenilor în Imperiul otoman (1776-1786), o parte din cei
de rit vechi din Sarichioi si Dunavat au plecat în Bucovina aflata sub protectia Imperiului
austriac. Acolo ei s -au asezat în baza decretului lui Iosif al II lea de Habsburg (1780-1790) în
patru localitati, si anume: Fântâna Alba, Climauti, Mehidra si Socolinti. Acest lucru nu în-seamna
ca pâna în 1783 în Bucovina n -au existat rusi de rit vechi, dar acum a sosit un nou val de fugari,
nu din Rusia, ci din Dobrogea turceasca. Din pacate, izvoarele nu indica cu precizie motivele
parasirii Dunarii de Jos de catre o parte din cei de rit vechi, poate si pentru ca cei în cauza evitau
sa declare deschis. Nu era nici placut si nici usor pentru neînfricatii cazaci de rit vechi sa
recunoasca ura cu care Rusia îi urmarea peste tot, nu numai pe Volga, la Marea Alba, Vetca,
Starodubie, pe Don si Kuban, ci si peste hotarele ei, atât în Dobrogea cât si în Bucovina. Pentu
rusii dobrogeni de rit vechi a devenit o norma nescrisa sa nu aminteasca despre raporturile lor cu
Rusia, chiar si în discutiile cu cei de aceeasi credinta, asa cum au fost calugarii Pavel si Alimpie,
interesati sa afle baza juridica a asezarii lor în Bucovina. Despre o asemenea discutie din anul
1843 sau 1844 aminteste în Cazania sa prietenul calugarului Pavel - calugarul Nil. Iata cum
sunau raspunsurile celor de rit vechi din Bucovina:
"...Suntem din categoria cazacilor. În trecut am locuit în zona Dunarii si a Marii Negre si
ne ocupam cu pescuitul. Într-o zi, întâmplator, am vazut un om urmarit pe Dunare de pirati. Noi
am lasat pescuitul si l-am salvat pe cel aflat în pericol. Omul salvat a început sa ne întrebe cum
ar putea sa ne rasplateasca. La asemenea întrebare noi am raspuns ca pentru salvarea unui om
noi nu cerem nimic. A salva un om aflat în necaz este o datorie de crestin. Apoi cel salvat ne-a
explicat ca este ruda cu împaratul austriac si, în semn de mare recunostinta, ne-a invitat sa ne
stabilim în statul austriac, promitându-ne multe privilegii. Neîn-crezatori, am trimis initial doi
deputati la împaratul austriac (pe Alexandru si pe Nichifor, n.a.), care într-adevar au primit o
confirmare printr-un decret imperial. Iata de ce ne-am mutat aici si, multumita lui Dumnezeu,
traim aici linistiti de 50 de ani..."
Echilibrat si cu modestie au raspuns bucovinenii la întrebarile calugarului Pavel, fara sa
aminteasca ceva despre motivele care i -au determinat sa paraseasca Dunarea, lacul Razim si
Marea Neagra, unde dispuneau de mai multe privilegii decât în Austria, puteau sa aiba propriile
unitati de cazaci si sa se ocupe cu pescuitul, devenit demult traditional. Ramâne sa ghicim ceea ce
n-au rostit, în discutia mentionata mai sus, stramosii nostri din Bucovina, iar acest lucru nu este
prea greu.
Un alt exemplu de "bunavointa" a Rusiei fata de rusii dobrogeni ne poate oferi anul 1806,
când a început un nou razboi ruso-turc (1806-1812) si când armatele rusesti îi ajuta pe cazacii zaporojeni sa distruga satul Sarichioi dupa o lupta inegala si sângeroasa care a durat trei zile. Si
de data aceasta o parte a locuitorilor satului Sarichioi si a altor asezari ale ignat-cazacilor, pleaca
în Bulgaria (Marita si Tatarita) si în interiorul Turciei în Anatolia, pe malul lacului Mainos (Ben
Evle).
Istoria se repeta si în timpul altor razboaie.
Dupa aparitia ierarhiei celor de rit vechi de la Fântâna Alba, când a fost primit î n ritul
vechi mitropolitul bosniac Ambrosie, autoritatile tariste au cerut cu insistenta trimiterea ierarhului
înapoi la Constan -tinopol si înterzicerea noii ierarhii. Desi pretexte pentru un asemenea act nu s-
au gasit, totusi Rusia a obtinut exilarea lui Ambrosie din manastirea de la Fântâna Alba în
decembrie 1847 în orasul Tilli, iar manastirea sa fie închisa pentru o perioada scurta de timp (de
la 8 februarie 1848 pâna la 2 decembrie 1848).
În 1853-1854 în timpul Razboiului Crimeii si a retragerii armatelor rusesti din Dobrogea
sub presiunea corpului expeditionar anglo- francez debarcat în apropiere de orasul Varna, unitatile
rusesti n -au uitat sa- i duca în Rusia pe toti slujitorii bisericii de rit vechi pe care au reusit sa-i
captureze în ziua de 24 aprilie 1854. Dupa razboi si dupa Congresul de pace de la Paris din anul
1856, autoritatile rusesti i -au eliberat pe toti prizonierii, fie ei turci, francezi sau englezi, dar nici
nu s -au gândit sa- i elibereze pe episcopii si preotii dobrogeni, condamnati la t emnita pe viata
numai pentru ca erau de rit vechi si nu doreau sa se dezica de propria lor credinta. Scrisoarea
episcopului Arcadii (Întâiul) de la Slava este un argument al acelei atentii speciale pe care o
acorda statul rus stramosilor nostri din Dobrogea, nu în secolul al XVII- lea, ci chiar la sfârsitul
secolului al XIX- lea. Despre aceeasi grija deosebita marturiseste si profesorul Subotin in brosura
sa intitulata "?????????????????? ????????????? ?????? ??????????????? ???????? - A XXV-a
aniversare a unirii cu biserica a episcopilor schismatici" (Editura E. Lismer, Moscova, 1890). Se
poate constata ca în timp ce ierarhii nevinovati ai schismaticilor dobrogeni, în frunte cu episcopul
Arcadii I de Slava, se aflau în be- ciurile manastirii din Suzdal -Spask, tarul Alexandru al II- lea
(1855-1881) primea în ziua de 17 august 1865, cu onoruri deosebite alti episcopi, tot de rit vechi,
e adevarat ca nu din Dobrogea, ci din Braila si din Rusia. Diferenta dintre ei consta doar în faptul
ca Arcadii I de Slava si Feodor de Tulcea au refuzat sa treaca la biserica oficiala nikoniana, sau
macar la cea "de o credinta" si sa tradeze, în acest fel, pe cea proprie de rit vechi, iar episcopul
Onufrie n -a avut suficienta tarie sufleteasca, a renuntat la "ratacirile" de rit vechi si a trecut la
bise-rica unita, în ziua de 23 iunie 1865. Pentru acest cadou neasteptat, oferit bisericii oficiale,
episcopul Onufrie, episcopul Pafnutii, ieromonahul Filaret si arhidiaconul Melchisedec au fost
rasplatiti cu primirea lor de catre tarul în persoana. Aproape toti erau din Rusia, si nu din mediul
celor de rit vechi de peste hotare si nu erau, probabil, caliti asa cum s -au dovedit ierarhii
dobrogeni, care au preferat 27 de ani de temnita si sa moara departe de cei dragi, decât sa renunte
la credinta ortodoxa de rit vechi (episcopul Arcadii si ceilalti). Dupa primirea lui Onufrie si a
echipei sale în biserica unita, ei au fost instalati în manastirea Gostimansk, sub supravegherea
atenta a oamenilor ober-procurorului Ahmatov A. P. Au trait î n belsug, pastrându-si "rangurile
schismatice" si tineau isonul bisericii oficiale straduindu-se sa ponegreasca credinta celor de rit
vechi. În acest scop tânarul Melchisedec s-a dedat la hotie, furând integral arhiva manastirii de la
Fântâna Alba cu toate documentele ei (Afirmatia apartine profesorului Subotin în lucrarea
mentionata mai sus, la pagina 13.).
Cercetatorii vietii celor de rit vechi afirma adesea ca în perioada prigoanei au existat si
intervale de timp când atitudinea autoritatilor fata de rascolnici era mai buna. Drept argument se
aduce perioada de domnie a tarului Petru al III- lea (1761-1762) si a împaratesei Ecaterina a II-a
(1762-1796), ultima invitându- i pe cei de rit vechi, aflati peste hotare, sa se întoarca în Rusia numindu- i " sarea pamântului". Daca lucrurile au stat chiar asa, sau altfel, vor stabili cercetarile
viitoare, însa nu se poate declara atitudinea autoritatilor ca fiind binevoitoare, numai pentru
simplul motiv ca îm-parateasa s-a pronuntat cu blândete despre cei de rit vechi. Sa nu uitam ca
armatele aceleasi împaratese jefuiau si distrugeau localitatile celor de rit vechi din Dobrogea în
aprilie 1771, lânga cetatea Babadag. Mai degraba, credem se poate aprecia aceasta perioada ca o
pauza, un respiro, dupa care adeptii ortodoxiei nikoniene se vor întrece, din nou, în cruzime,
urmarind si prigonind pe "criminalii barbosi".
Autoritatile si biserica oficiala nu se multumeau numai cu prigoana amintita mai sus, ci se
straduiau sa-i prezinte pe cei de rit vechi în asemenea culori, încât oamenii neavizati sa se
înspaimânte crezând ca au în fata lor niste rascolnici, criminali periculosi. Stramosii nostri erau
prezentati ca ignoranti, salbatici, lipsiti de sentimente omenesti, periculosi pentru existenta
statului, fara afectiune fata de familie, fara dragoste fata de patrie, în general ca niste fiinte
nepamântene, capabile de orice fapta rea. Pentru o asemenea prezentare se foloseau toate
modalitatile, începând cu predica preotului în biserica si încheind cu activitatea unei armate de
misionari, cu zecile de publicatii dedicate dezra-dacinarii acestei miscari sociale.
La începutul secolului al XX- lea, în baza decretului tarului Nicolae al II- lea (1894-1917),
prigoana a încetat, iar mai târziu si biserica oficiala si -a recunoscut greselile si blestemele
nedrepte la adresa celor de rit vechi, însa o atitudine de simpatie se poate observa doar, din când
în când, în rândul cercetatorilor. Din partea celor prigoniti a existat totdeauna o atractie fata de
limba si cultura rusa, fata de Rusia. Ei totdeauna faceau distinctie între poporul rus si autoritati.
Trebuie sa recunoastem ca si printre cei de rit vechi exista si mai exista un sentiment de
neîncredere fata de Rusia, dar acest lucru pare sa fie normal dupa tot ce s-a petrecut în trei secol e
de prigoana.

Cazacii lui Ignat Nekrasov si zaporojenii

Daca se compara soarta cazacilor lui Nekrasov cu cea a cazacilor zaporojeni, se pot gasi
usor asemanari în dezvoltarea lor istorica. La fel ca si ignat-cazacii, zaporojenii au început sa fie
nedoriti în propria lor patrie, în timpul Ecaterinei a II-a, în anul 1775. La fel ca si ignat-cazacii,
zaporojenii au gasit adapost la fostul lor inamic, sultanul turc, caruia nu cu mult timp înainte i -au
redactat "vestita si insultatoarea scrisoare". Se pot gasi si alte asemanari, numai ca atunci devine
mai dificila întelegerea dusmaniei seculare între aceste grupuri de oameni, atât de asemanatori
dupa origine, limba, dragoste de libertate, bravura si traditii. Este adevarat ca nu este prea clar
rolul pe care l -au jucat cazacii zaporojeni în reprimarea rascoalei conduse de Bulavin, însa
dusmania începe cam de atunci.
În anul 1775 armatele tariste au distrus centrul principal al cazacilor ucrainieni
"Zaporojskaia Seci" si i -au obligat sa-si caute adapost în Imperiul Otoman. Autoritatile turcesti i -
au colonizat pe teritoriul Bulgariei de azi, nu departe de cetatea Silistra. N-au stat prea mult acolo
zaporojenii, deoarece turcii i -au alungat pentru jafuri si dezordini, asezându- i în apropierea
satelor celor de rit vechi din Delta Dunarii, în zona Kitirlez (azi Sfântul Gheorghe). Atunci a
început macelul între zaporojeni si ignat-cazaci. Zaporojenii atacau localitatile celor de rit vechi,
jefuiau, distrugeau si ocupau cele mai bune locuri de pescuit. În anul 1806 i gnat-cazacii din
Sarichioi, pierzându-si rabdarea din cauza vecinilor scandalagii, au atacat, cucerit si distrus
cetatea zaporojenilor (Zadunaiskaia Seci). În acelasi an Rusia a început un razboi împotriva
Turciei, lovind în primul rând asezarile celor de rit vechi . Alaturi de unitatile tariste se aflau si
zaporojenii condusi de Kalnibolotskii. A fost cucerit satul Dunavat, transformat pentru un timp în centru al zaporojenilor, iar apoi a sosit rândul satului Sarichioi. Atacurile zaporojenilor si ale
armatelor tariste veneau nu numai dinspre uscat, ci si dinspre lac. Lupta a fost deosebit de
crâncena. A durat trei zile si vitejii aparatori ai satului natal au fost nevoiti sa se retraga din fata
fortelor coplesitoare ale inamicului. Turcii nu se grabeau sa s ara în ajutorul ignat-cazacilor,
cautând sa profite de întârzierea unitatilor tariste în fata localitatilor fortificate sau civile ale celor
de rit vechi. Satul Sarichioi a fost distrus complet si parea ca nimeni nu va mai dori sa-l
reconstruiasca. A trecut razboiul si în 1812-1813 locuitorii satului s-au întors din pribegie si l -au
refacut rapid. Armatele rusesti si unitatile cazacilor zaporojeni au ramas stapâne în Delta pâna la
urmatorul razboi ruso-turc, din anii 1827-1828.
În timpul acestui razboi zaporojenii, în frunte cu atamanul Osip Gladkii, trec din nou de
partea armatelor rusesti, chiar în timpul luptei, în apropierea orasului Silistra. Semnarea pacii de
la Adrianopol în 1829 obliga Rusia sa-si retraga fortele din Dobrogea si o data cu rusii pleaca si
zaporojenii. Cei ramasi au fost dezarmati de catre turcii sprijiniti de ignat-cazaci.
Distrugerile repetate ale localitatilor dobrogene ale celor de rit vechi i -au determinat,
macar în parte, sa paraseasca locurile natale, dar nesigure. O parte din ei s-au întors în Rusia în
1828 asezându-se lânga Izmail în satele Kugurlui si Nekrasovka fiind condusi de atamanul
Polejaev. Altii s -au asezat în zona râului Marita (Bulgaria), iar partea cea mai importanta a
hotarât sa plece în interiorul Imperiului Otoman în speranta ca nu vor fi nevoiti sa-si refaca
gospodariile dupa fiecare razboi ruso-turc. Mai ales ca încetarea unor astfel de razboaie nu se
întrezarea.
Desele plecari ale ignat-cazacilor din nordul Dobrogei nu lasa aceste locuri fara populatie,
întrucât soseau noi si noi fugari din Rusia.
În 1853-1854 armatele rusesti, pentru prima data, cruta satul Sarichioi, poate ca si datorita
retragerii din timp a unitatilor ignat-cazacilor pentru a nu angaja lupte cu armata rusa. Soldatii
rusi nu mai ataca populatia pasnica, exceptie facând slujitorii bisericii.
Cât priveste pe zaporojeni, dupa 1829, ei nu mai puteau fi adversarii ignat-cazacilor, cu
atât mai mult cu cât nici turcii nu le mai acordau nici un fel de încredere. Dupa aceasta data
începe sa se stinga dusmania dintre cazacii rusi si cei zaporojeni. Aceste doua categorii etnice nu
numai ca aveau multe asemanari, dar si deosebiri fundamentale, zaporojenii apartineau, sub
aspect religios, bisericii oficiale. Se deosebeau si prin obiceiuri si modul de viata, prin rasul
barbii, fumat si chefuri. În comparatie cu ei ignat-cazacii se purtau cu demnitate, încercând,
macar formal, sa respecte "Legamântul lui Ignat" si mai ales sa nu fumeze si sa nu-si rada barba.
Respectul deosebit al stramosilor nostri f ata de lege sau fie si fata de o norma simpla de
comportare se poate deduce dintr-un aforism mult îndragit: "Acea tara nu va rezista în care legea
nu se va respecta". Si câta întelepciune contin aceste cuvinte simple!

Schisma în rândul locuitorilor
satului Sarichioi

Schisma bisericii ruse din 1654 s-a transformat într-o tragedie pentru milioane de oameni,
însa, din pacate, n -a fost ultima, urmându -i altele mai reduse ca proportie, dar la fel de dureroase
ca efect. Din cauza vigilentei deosebite a autoritatilor si a Sinodului, cei de rit vechi n -au reusit
sa-si constituie o ierarhie religioasa proprie si sa preîntâmpine aparitia a noi secte, fratii sau
curente. Toate subterfugiile liderilor celor de rit vechi pentru a constitui o ierarhie independenta
n-au avut nici un succes. Episcopii si mitropolitii care îsi exprimau dorinta de a trece la rit vechi,
parasind bise-rica oficiala, ajungeu fie în temnita, fie erau "convinsi" sa se întoarca în sânul bisericii nikoniene.
Datorita acestei vigilente deosebite a auto-ritatilor, cei de rit vechi s-au împartit în doua:
cei cu preoti fugari (beglopopovtî) si cei fara popa (bespopovti). Mai târziu au aparut o multime
de secte si ramuri, care se pot încadra toate în cele doua grupe aparute initial.
Cei de rit vechi asezati în Dobrogea de nord, mai ales la Sarichioi, apartineau grupului
celor care acceptau preotii fugari si se declarau apartinând centrului religios de la Vetca. Ei
primeau preoti, conform regulilor stabilite de sinoadele ecumenice, din rândul celor ce paraseau
biserica oficiala, prin ungerea cu sfântul mir. Deseori preotii acceptati de cei de rit vechi nu
corespundeau cerintelor comunitatii din cauza profilului lor moral îndoielnic si de aceea locuitorii
satului se multumeau cu slujitorii mireni alesi din rândul lor. Asa a fost pâna în anul 1843, când
cei de rit vechi au decis sa întemeieze o ierarhie proprie undeva în afara Rusiei. Calugarii
manastirii Lavrentievsk au delegat pe Pavel Vasiliev si Alimpii Miloradov sa gaseasca un loc
corespunzator pentru înfiintarea ierarhiei, iar apoi sa gaseasca si un episcop sau mitropolit, dornic
sa treaca la rit vechi.
În peregrinarile lor prin strainatate calugarii Pavel si Alimpii au vizitat pe cei de rit vechi
din Bucovina, acestia bucurându-se de multe privilegii în Imperiul Habsburgic, în baza
decrertului lui Iosif al II- lea din 9 octombrie 1783. Le-a placut delegatilor din Starodubie, si
centrul spiritual al "rascolnicilor" din Bucovina - manastirea Fântâna Alba. Dupa stabilirea
statutului juridic al man astirii si primirea unei aprobari scrise din partea împaratului Ferdinand
din 29 septembrie 1844, cei de rit vechi au hotarât ca sediul viitoarei ierarhii sa fie la Fântâna
Alba.
Calugarii delegati au vizitat si satul Sarichioi pentru a-i cunoaste si pe cei de rit vechi din
Dobrogea, care dispuneau si ei de o manastire la Slava Rusa, în mijlocul unei paduri minunate.
Locul nu corespundea pentru stabilirea sediului ierarhiei din cauza prezentei în zona a armatelor
rusesti si a deselor razboaie ruso-turce. În prima jumatate a secolului al XIX- lea, Delta Dunarii se
afla "de facto" sub controlul Rusiei. Totusi Dobrogea nu putea sa ramâna neimplicata când se
punea problema înfiintarii unei ierarhii independente. Aici se gaseau multe asezari rusesti, cu
toate razboaiele si distrugerile repetate, aici se afla centrul ignat-cazacilor în centrul fortificat
Sarichioi si tot aici îsi avea resedinta atamanul ignat-cazacilor, Osip Semionovici Goncear (
despre care se spune ca locuia si la Tulcea, si uneori la Jurilovca).
Cu ajutorul acestui influent ataman si a protectorului sau Mihail Ceaikovski (alias
Mahomed Sadâc -Pasa), trimisii celor de rit vechi au putut colinda tot rasaritul ortodox si sa-l
convinga pe mitropolitul bosniac din Saraievo, Ambrosie sa treaca la ritul vechi. În 1846
delegatii, împreuna cu Osip Semionovici si cu mi-tropolitul având documente pe numele lui Carp
Carpov, au trecut prin asezarile dobrogene ale celor de rit vechi si bineînteles au vizitat
Sarichioiul. Traditia orala a satului afirma ca multora din locuitori le-a displacut mitropolitul grec
prin necunoasterea limbii ruse si prin aceea ca a numit-o pe Sfânta Maria "nebo-cadâna"( adica
fecioara, în turca). Dupa aceasta vizita începe framântarea religioasa la Sarichioi. O parte din
locuitori, în frunte cu atamanul Osip Semionovici l -au acceptat pe mitropolit si erau gata sa-si
stabileasca propriul candidat la preotie. Cealalta parte, în frunte cu diacul Mihail Kudreavet, a
refuzat sa- l recunoasca pe noul sef spiritual al celor de rit vechi. Dobrogenii urmau sa hotarasca
asupra acceptarii sau respingerii mitropolitului, la Soborul Mare de la manastirea Slava Rusa, în
ziua de 23 iunie 1846, unde au fost invitati de- legatii din ambele partide (acolo unde existau) din
fiecare localitate. Din Sarichioi adversarii mitropolitului nu au ajuns pâna la Slava Rusa,
întelegând ca nu vor putea sa influenteze hotarârea soborului. Hotarârea adoptata la manastire de
catre rusii de la sud de Dunare a fost dusa la Fântâna Alba de catre calugarul Onufrie si se propunea o varianta mai simpla de primire a mi-tropolitului, conform regulilor sinoadelor
ecumenice. Asa s-a conturat în 1846 o schisma a celor de rit vechi din Sarichioi în doua curente:
unul, mai numeros si mai influent, a unit majoritatea locuitorilor din categoria ignat-cazacilor, iar
celalat, mai conservator si compus din tarani si pescari ce nu respectau legile lui Ignat, si erau
adversarii egalitatii sociale, în special, adversari ai mitropolitului Ambrosie. Adeptii noii ierarhii
de la Fântâna Alba încep sa fie numiti "popovtî" (popejniki), iar adversarii lor au primit o porecla
nu prea frumoasa, de "fara popa" (bezpopovtî) sau reuniti (svodnâe de la cuvântul svoditi si nu a
cununa).
În literatura oficiala cei de rit vechi apartinând ierarhiei de la Fântâna Alba au fost numiti
cel mai des "austrieci" (pentru ca Bucovina, unde se afla manastirea, apartinea Imperiului Austriac), iar
cei ramasi în afara ierarhiei au fost "uitati" de propaganda oficiala deoare-ce prezentau un
"pericol" mai mic decât " austriecii".
Despre motivele reale ale schismei în sânul comunitatii celor de rit vechi din Sarichioi în
anii 1846-1858, nu din cauza credintei sau a ritului, ci din cauza acceptarii sau neacceptarii
ierarhiei de la Fântâna Alba, se pot face doar presupuneri deoarece au fost studiate putine
documente, daca omitem hotarârea judecatoriei orasului Silistra si cele doua scrisori ale diacului
Kudreavet. Prin hotarârea judecatoriei din 1857 s -a stabilit ca niciunul din cele doua curen te
religioase nu trebuia sa faca presiuni asupra locuitorilor satului. Fiecare locuitor trebuia sa
hotarasca singur si absolut liber în care din cele doua grupuri sa intre. Cât priveste scrisorile
diacului, ele au fost adresate celor de rit vechi din Moskova si din toata Rusia. În prima scrisoare
Mihail Kudreavet face apel la toti cei de rit vechi sa nu accepte ierarhia de la Fântâna Alba
întemeiata de mitropolitul Ambrosie deoarece aceasta nu este dreptcredincios si a fost botezat nu
prin scufundare, ci prin turnarea apei peste el. Daca în 1847 în ziua de 4 august diacul din
Sarichioi se pronunta împotriva noii ierarhii, în a doua scrisoare, datata în 1857, cere iertare
pentru ratacirea sa si încearca sa- i convinga pe cei de rit vechi din Rusia despre onorabilitatea
mitropolitului. Diacul si -a format noile convingeri în timpul calatoriei autoimpuse în Grecia si
Egipt în anii Razboiului Crimeii din 1853-1856. Despre acest deceniu de framântari religioase în
viata satului s-ar putea afla multe din arhiva bisericeasca, din pacate mistuita de foc în ziua de 13
februarie 1862, o data cu biserica.
Se pot emite si alte presupuneri, precum teama diacului de a -si pierde influenta dupa
alegerea preotului. Probabil ca diacul nu putea fi hirotonisit preot din cauza vârstei si a vietii în
concubinaj cu sotia (nefiind cununat,din lipsa preotului). Ar mai putea sa fi fost si alte pricini
legate de profilul moral sau anumite semne fizice.
În anul 1858 a fost hirotonisit la Sarichioi, de catre episcopul Arkadii al II-lea de Slava
(cunoscut si sub porecla de "barbosul"), primul preot, în persoana tânarului Alexei (un proaspat
fugar din Rusia). În 1858 s-au conturat cu precizie, dupa 11 ani de framântari, cele doua curente
religioase ale celor de rit vechi. Primul continua sa fie fara ierarhie si sa accepte preoti fugari, iar
al doilea este supus ierarhiei de la Fântâna Alba. Pâna în 1862 ambele curente folosesc singura
bi-serica si acest lucru se dovedea a fi nu tocmai comod. În 1862 cei"fara popa" au început sa
ridice o biserica se-parata si în acelasi an, în noaptea de 12 spre 13 februa-rie, la ora 1, a ars din
temelii, în împrejurari neclare, bi -serica de lemn, comuna. În scurt timp ambele secte ridica,
fiecare, câte o biserica mare si frumoasa din caramida si piatra. Cei fara popa îsi pierd destul de
repede adeptii, ramânând spre sfârsitul secolului al XX- lea doar cu o cincime din locuitori.
Putini din cei de rit vechi din localitatile dobrogene i -au urmat pe "schismaticii" din
Sarichioi. Au fost cazuri putine doar la Tulcea si la Slava, nu si în celelalte sate. Unele familii din
Ghindaresti si din alte sate, unde cvasitotalitatea locuitorilor au acceptat ierarhia de la Fântâna Alba, s -au mutat la Sarichioi si Tulcea pentru a - i sustine pe cei putini "dreptcredinciosi". Spre
exemplificare se poate aminti familia Vasile (Novoseliskie) la Sarichioi.
Viitoarele cercetari vor aduce fara îndoiala clarificarea tuturor cauzelor noii schisme în
comunitatea satului, însa, se pare, ca de pe acum se poate afirma ca un început de schisma, într-o
forma sau alta, a existat în Sarichioi si pâna în 1846 si se baza pe diferentele din modul de viata al
grupurilor de locuitori. De la aparitia rusilor la Sarichioi, ei se împarteau în doua. O parte din ei
se ocupau cu pescuitul de tip cooperatist, iar alta parte era formata din tarani si pescari
individuali. Dupa 1741, când aici s-au asezat cazacii nekrasoviti, diferenta a devenit usor
sesizabila. Pescuitul în comun era practicat de toti ignat-cazacii si o parte importanta din pescarii
ce nu faceau parte din categoria cazacilor. Ignat-cazacii se caracterizau prin organizare, disciplina
si nivel cultural mai ridicat. Aveau experienta unor generatii întregi în organizarea de sate libere
dupa "Legamântul lui Ignat", participau la lucrarile "krug" -ului cazacilor, la alegerea
reprezentantilor în puterea executiva (atamani, esauli sotnici, etc.), sustineau financiar biserica,
scoala, schitul pentru batrânii singuratici si unitatile paramilitare,renuntând pentru asta la 2/3 din
venitul anual. Ei, cei obisnuiti cu disciplina militara, cu razboiul si cu necesitatea unui sistem
educational, întelegeau foarte bine nevoia unei ierarhii bisericesti independente a celor de rit
vechi. De aici si atitudinea de sustinere a procesului de formare a ie-rarhiei de la Fântâna Alba,
manifestata de iscusitul si influentul ataman al ignat-cazacilor din Sarichioi, Osip Semionovici
Goncear. În opozitie cu el se afla categoria locuitorilor care nu agrea obligatiile militare, "krug"-
ul si " Legamântul lui Ignat ". Pentru ei era mai usor sa achite autoritatilor turcesti 3% din venitul
anual si nu 2/3 în visteria cazacilor. Acestia suportau cu greu orice fel de ierarhie si nu doreau o
mai buna organizare nici în sfera economicului si nici în cea religioasa. În anul 1846 ponderea
acestor pescari sau tarani de rit vechi care au acceptat primii porecla umilitoare de lipovean, a
crescut simtitor dupa plecarile repetate ale cazacilor din Sarichioi (în anul 1783 în Bucovina, în
1814 pe râul Marita, dupa 1828 în Rusia etc.)
Noul aflux de fugari din Rusia în anii domniei lui Nicolae I (1825-1855) a sporit ponderea
lor, iar desele incursiuni ale armatelor tariste au întarit pozitia lor în cadrul satului Sarichioi.
"Krug"-ul cazacilor nu mai avea autoritatea juridica asupra tuturor locuitorilor, " Legamântul lui
Ignat" nu se mai respecta, iar pentru judecata satenii nu se adresau "krug"-ului, ci judeca-torilor
turci, asa cum s-a întâmplat în anul 1857. Totusi faima neînfricatilor cazaci era asa de mare ca,
desi în minoritate, nimeni nu îndraznea sa li se opuna, chiar si lor începea sa nu le mai convina
suportarea cheltuielilor din propriul buzunar ale administratiei satului. De aceea, interzicerea
institutiei cazacilor în Turcia în anul 1864, dezarmarea unitatilor lor militare si chiar plecarea
unora din ei în Rusia a fost resimtita numai de cazaci, care întelegeau ca va urma nu numai
disparitia faimei lor, ci si decaderea nivelului cultural. Cei ce nu erau cazaci au rasuflat cu
satisfactie, scapând de vecinatatea acestor locuitori înarmati si de temut.
Osip Semionovici a folosit toate relatiile sale pentru a apara interesele si organizarea
paramilitara a cazacilor de rit vechi. Pentru aceasta a calatorit prin tarile Europei apusene
desfasurând o intensa activitate diplomatica la curtile regale ale Angliei, Frantei si Austriei, însa
viata si istoria îsi impuneau vointa vremii. Timpul cazacilor a trecut definitiv si a sosit vremea
noilor relatii capitaliste, chiar si pentru comunitatea ideala a legendarului ataman Ignat Nekrasov,
cu ideologia religioasa a protopopului Avvakum.
Pe baza deosebirilor în conceptiile locuitorilor "Satului Galben" si a influentei unor
personalitati precum diacul Mihail Kudreavet si atamanul Osip Goncear au aparut cei "cu popa"
si "fara popa" existenti si astazi. Poate ca analiza unui asemenea fenomen social ar trebui sa tina
seama si de ignoranta unei parti importante a locuitorilor satului în secolul al XIX- lea. Pentru majoritatea noilor schismatici din Sarichioi, un argument al opozitiilor fata de ierarhia întemeiata
de mitropolitul Ambrosie a fost faptul ca venea dintr-o ie-rarhie straina, greceasca. O ironie a
soartei a facut ca urmasii lui Kudreavet sa accepte în anul 1990 autoritatea ierarhiei de la
Novozâbkovsk, nestiind absolut nimic despre istoria aparitiei acesteia.
Ierarhia de la Novozâbkovsk a aparut în anii 1923-1929 în conditii aproape identice cu
cea de la Fântâna Alba în anul 1846. Mitropolitul Ambrosie a fost primit prin ungerea cu sfântul
mir si a întemeiat ierarhia "austriaca". Arhiepiscopul Nicola P ozdnev a fost primit exact prin
acelasi procedeu din biserica "obnovlenskaia" nikoniana si a creat ierarhia de la Novozâbkovsk
(regiunea Breansk - Rusia). Diferenta e-xista doar în timp (1846 si 1923) si în nume (Ambrosie -
Nicola). Se poate sublinia, si nu în favoarea ierarhiei de la Novozâbkovsk, ca cel care a întemeiat-
o a servit nu numai biserica oficiala, ci si o alta secta si ca s -a depar-tat de biserica nikoniana
dupa revolutia din 1917, când comunistii si -au fixat ca tel distrugerea religiei si au î nceput cu
biserica cea mai influenta, respectiv cea nikoniana. Nici astazi nu exista vreo diferenta de rit sau
dogma între cele doua curente existente în sat, ci doar o reflectare a unei realitati istorice.

Cei de rit vechi, nekrasovitii, lipovenii

În localitatile celor de rit vechi din România, urmasii taranilor staroveri sau ai cazacilor
nekrasoviti se numesc lipoveni si nu altfel. Legat de acest nume se ivesc, fireste, mai multe
întrebari. Ce înseamna cuvântul lipovean, care este etimologia acestui nume si unde au disparut,
nu numai razboinicii barbosi ai lui Ignat Nekrasov si sustinatorii protopopului Avaakum, ci si
numele lor atât de faimoase si de prestigiu precum storoverii sau nekrasovitii(ori ignat-cazacii)?
Multi cercetatori afirma ca ignat-cazacii au parasit Dobrogea întorcându-se în Rusia sau plecând
la Mainos, în interiorul Turciei (Liusin în revista "În jurul lumii" nr. 11, 1981, Moscova, articolul
"Mî posli k svoemu iazâcu"). Altii (Smirnov în "Voprosî istorii" nr. 8, Moscova, 1986) considera
ca relatiile capitaliste au descompus comunitatile celor de rit vechi si i -au transformat pe teribilii
nekrasoviti si pe nesupusii rascolnici în pasnicii lipoveni.
Probabil ca ambele afirmatii reflecta realitatea istorica, desi incomplet; de altfel, procesele
sociale de o asemenea complexitate nici nu pot fi reflectate cu fidelitate. În paginile precedente s-
a amintit despre parasirea tinuturilor de la Dunarea de Jos si a lacului Razin de catre cei de rit
vechi din Sarichioi si Dunavat în anul 1783 si asezarea lor în Bucovina pe baza decretului
împaratului Iosif al II- lea de Habsburg din 9 octombrie al aceluiasi an. Acolo ignat-cazacii s-au
asezat în patru localitati: Socolintî, Mehidra, Fântâna Alba si Climauti. Ca erau nekrasoviti din
Dobrogea ne arata Cazania calugarului Nil care descrie întâlnirea dintre delegatii manastirii
Lavrentievsk: Pavel si Alimpii si bucovinenii de rit vechi. Din acelasi izvor aflam si despre
ocupatia stramosilor nostri de la Dunarea de Jos - pescuitul. Este adevarat ca ieseau la pescuit cu
barcile lor rapide de lupta (seici), bine înarmati, si se pare, inspirau destul respect si piratilor,
pentru ca acestia o luau la fuga îndata ce apareau barcile ignat-cazacilor (Cazania calugarului Nil
despre salvarea diplomatului austriac din mâinile piratilor).
În anul 1814 un alt grup de ignat-cazaci paraseste Dobrogea si se muta în interiorul
Imperiului Otoman, pentru a evita întâlnirile fratesti cu armatele tariste, asa cum s -a întâmplat în
anul 1806. Si totusi nu toti cazacii nekrasoviti au parasit Dobrogea pentru ca prezenta lor poate fi
urmarita dupa mai multe izvoare si, mai ales, prin prezenta atamanilor lor în viata politica a
zonei. Se afirma uneori ca ultimul ataman din Sarichioi nici n-a fost din categoria sociala a
cazacilor. Daca ar fi fost asa, atunci ce rost ar avea sa poarte titlul de ataman al ignat-cazacilor,
când un asemenea titlu nu aducea nimic bun purtatorului sau în afara de obligatii militare si renuntarea la 2/3 din venitul anual în ben eficiul visteriei obstesti. Mai corecta ar parea supozitia
ca ramura ignat-cazacilor, ca si cea a taranilor-staroveri s -au transformat în "lipoveni". Procesul
acesta a început înca la sfârsitul secolului al XVIII- lea si s -a intensificat, în mod deosebit, î n
secolul al XIX -lea. Ce anume a putut influenta acest proces social firesc? Se pare ca tot ceea ce
distrugea bazele organizarii sociale a ignat-cazacilor, cea mai organizata categorie a celor de rit
vechi. Asa, spre exemplu, mai sus se amintea decretul i mperial pe baza caruia colonistii din
Dobrogea primeau o multime de privilegii în afara de unul singur, si anume, dreptul de a avea
unitati militare proprii si de a purta arme. Acest lucru însemna însa si disparitia organizatiei
"krug"-ului, a disciplinei militare, care n -a fost înlocuita cu nimic altceva.
La 17 octombrie1864 autoritatile turcesti dispun dezarmarea ignat-cazacilor sau plecarea
lor din Dobrogea. Armatele rusesti au continuat si ele prigoana împotriva celor de rit vechi, fie ei
cazaci sau simpli credinciosi de rit vechi. Rezulta ca asupra comunitatilor din Dobrogea se
exercita o presiune teribila din mai multe parti în a doua jumatate a secolului al XIX- lea si, parca
n-ar fi fost suficient, chiar relatiile capitaliste le subminau pe dinauntru . Ce aveau de facut
stramosii nostri în asemenea situatie? Putea sa porneasca din nou în pribegie si sa-si mentina cel
putin numele de prestigiu, ca cel de cazac, nekrasovit sau cel de rit vechi fiindca mentinerea
armelor, a "krug"-ului cazacilor era imposibila. Si tare s-au mai saturat bejenarii sa migreze dintr-
un loc în altul, s -au saturat de razboaie si de distrugeri. Si au fost nevoiti locuitorii centrului
fortificat Sarichioi sa renunte la faimosul dar si la periculosul nume de ignat-cazac fara arme si la
nu mai putin prigonitul nume de credincios de rit vechi.
Un alt nume, care sa le înlocuiasca pe cele cunoscute de secole nu trebuia sa- l caute prea
mult, caci el exista de la sfârsitul secolului al XVIII-lea, atât în uzul ucrainienilor, cât si în cel al
rusilor, si nu era altul decât "lipovean". Ce înseamna cuvântul lipovean, deocamdata nu se stie cu
siguranta, desi exista o multime de presupuneri, una mai interesanta decât alta. Dupa parerea
unora numele provine de la prima asezare a celor de rit vechi "Lipoveni" existenta undeva
ipotetic în Crimeea, zona Kubanului sau chiar lânga Suceava (fostul sat Socolintî). Dupa
presupunerea altor autori - porecla nu prea magulitoare - provine de la cuvântul tei (lipa), copac
din care fugarii îsi confectionau obiectele de uz gospodaresc. Lemnul se prelucreaza cu usurinta
si se gaseste în cantitati suficiente în padurile de foioase existente în locurile mlastinoase unde se
ascundeau stramosii nostri. Exista si cercetatori care leaga aceasta porecla de numele generalului
Lipin, iar unii chiar de un ulei utilizat în cosmetica si cunoscut numai în însorita Elada
(profesorul Chitu Ion din Slava Cercheza). Din pacate toate aceste ipoteze nu ofera o explicatie
convingatoare la o întrebare cât se poate de simpla, de ce numele de lipovean a fost si este folosit
doar pentru cei de rit vechi din România.
Majoritatea cercetatorilor în domeniul istoriei celor de rit vechi din România considera
mai credibila teoria care leaga numele de lipovean de numele lui Filip din Olonetk - întemeietorul
sectei celor care se ard singuri. Calugarul Filip, ca mirean, a purtat numele de Fotii Vasili, a fost
un recrut fugar. A întemeiat în anul 1707, în padurile guberniei din Olonetk, o comunitate
religioasa care respingea reformele lui Nikon si nu- l recunosteau ca tar pe Petru I. Îsi dadeau foc
în biserici pentru a protesta împotriva patrunderii unitatilor tariste în asezarile lor. Printre
dobrogenii de rit vechi nu se aflau adepti ai aceste secte, si cu atât mai curioasa pare atribuirea
unei porecle improprii.
S-ar parea ca aparitia unor porecle nu are întotdeauna o explicatie logica. Apoi nu trebuie
neglijat faptul ca porecla a fost raspândita de ucrainieni si în mod deosebit de zaporojeni, aflati în
conflict permanent cu ignat-cazacii din Dobrogea. În literatura cuvântul a aparut la sfârsitul
secolului al XVIII- lea în lucrarile istoricului bisericii oficiale, Ignatiu Kulcinski, daca punem sub semnul întrebarii veridicitatea informatiei din Marele Dictionar Geografic Român (1898-1904),
care afirma existenta lipovenilor în timpul lui Stefan cel Mare (1457-1504).
Este clar pentru oricine ca numele de lipovean nu avea nimic jignitor pentru membrii
comunitatilor care acceptau ideologia întemeietorului sectei. Necazul e ca adepti ai sectei lui Filip
din Olonetk nu existau în Dobrogea, iar pentru ramurile celor care acceptau preoti fugari si mai
ales pentru cazacii lui Nekrasov porecla suna deosebit de jignitor. Rascolnicii dobrogeni,
respectând preceptele crestine, niciodata n-au admis posibilitatea suprimarii propriei vieti,
indiferent de împrejurare. Ei nu evitau moartea daca ea era consecinta unei pedepse pentru
credinta din partea autoritatilor sau bisericii oficiale, socotind-o jertfa pe altarul credintei
ortodoxe, însa sinuciderea era si este condamnata de biserica. Sinucigasii nu beneficiaza de
înmormântarea crestineasca, nici de slujba de pome-nire, iar în cimitir li se rezerva un loc separat.
Cunoscuti pentru sentimentele lor de demnitate, cazacii nekrasoviti respingeau ideea
suicidului si aluziile zaporojenilor la apartenenta lor la secta sinucigasilor suna pentru ei deosebit
de ofensator. În asemenea cazuri este usor de explicat de ce pâna la mijlocul se-colului al XIX- lea
cei de rit vechi socoteau porecla de lipovean jignitoare si nu admiteau sa fie numiti asa. În a doua
jumatate a secolului trecut aceasta porecla începe sa fie utilizata în conditiile dezarmarii unitatilor
de cazaci si a întaririi prezentei armatelor tariste în zona.
Este elocventa în aceasta privinta pozitia bucovinenilor de rit vechi care s -au mutat din
zona Dunarii. În decretul lui Iosif al II- lea din 9 octombrie 1783 ei sunt numiti de rit vechi iar în
1844 în decretul lui Ferdinand aceiasi locuitori sunt numiti lipoveni (multimea lipoveneasca). Se
poate presupune ca în decurs de 61 de ani (1783-1844) afluenta de fugari a modificat structura
sociala initiala a comunitatilor, însa ar fi inexact. Bucovinenii de rit vechi se declara în 1843
urmasii cazacilor de la Dunare, în timpul discutiilor purtate de calugarii Pavel si Alimpii. În
Cazanie calugarul Nil îi numeste de rit vechi, iar într-un document oficial al curtii imperiale
austriace sunt numiti lipoveni. De ce? Este clar ca din ratiuni diplomatice! Permitând celor de rit
vechi sa-si întemeieze o ierarhie bisericeasca proprie, Austria se straduia sa nu- l supere pe
vecinul sau rasaritean, Rusia. Daca Imperiul Austriac se ferea sa- l zgândareasca pe puternicul sau
vecin, atunci ce se poate spune despre Turcia, care la sfârsitul secolului al XIX-lea era doar o
umbra a Imperiului Otoman din se-colul al XVIII- lea si nu putea sa-si apere supusii de alta
credinta în fata unei mari puteri care "se îngrijea" de toti ortodocsii din lume si nu putea sa nu
tina seama de doleantele ei.
Înseamna ca stramosii nostri au fost obligati de împrejurarile nefavorabile ale celei de-a
doua jumatati a secolului al XIX- lea sa renunte la numele de cei de rit vechi sau nekrasoviti.
Politica expansionista a Rusiei si atitudinea ei fata de cei plecati peste hotare de 300 de ani si care
au îndraznit sa-si pastreze limba velicorusa, credinta ortodoxa de rit vechi, obiceiurile si chiar
folclorul, au fost cauzele principale ale renuntarii la denumirile stramosesti. Schismaticii nu
trebuiau sa mai ramâna rusi si acest lucru era o problema de onoare pentru autoritatile Rusiei.
Istoria însa nu tine seama de asemenea dorinte si soarta celor de rit vechi este ilustrativa pentru
multe generatii de rusi (necunoscuti ca atare). Asa au aparut la Sarichioi, în Dobrogea si în
România LIPOVENII.
Cât priveste disputele privind utilizarea sau nu a cuvântului lipovean, ele nu au o
importanta prea mare. Parerile sunt împartite între un grup mai putin numeros de intelectuali si
slujitori ai bisericii, pe de-o parte (acestia cunoscând semnificatia poreclei), si majoritatea celor
de rit vechi, pe de alta parte (acestia nu doresc sa stie sensul si originea poreclei). Cei din urma
atribuie cuvântului în cauza doar rolul de a - i deosebi de locuitorii de astazi ai Rusiei, dupa
credinta si grai. Atribuirea numelui de lipovean urmasilor celor de rit vechi din ambele ramuri este o realitate istorica si, indiferent de vointa noastra, a intrat în uz. Viata însasi i -a obligat pe
stramosii nostri sa adopte acest nume si tot ea va decide soarta lui viitoare. Locuitorii Rusiei de
astazi atribuie numelui un cu totul alt sens, socotind ca este cel mai potrivit pentru a- i desemna pe
rusii falsi de categoria a II-a (de calitate inferioara). Atribuirea unui astfel de sens de catre rusii
"curati" îi pune pe reprezentantii intelectualitatii celor de rit vechi într-o postura neplacuta si din
aceasta cauza (plus altele) ei utilizeaza fara placere aceasta denumire.






Sarichioi la sfârsitul secolului al XIX-lea si
prima jumatate a secolului al XX-lea


În aprilie, în anul 1877 a izbucnit din nou razboiul dintre Rusia si Turcia pentru stapânirea
Peninsulei Balcanice. Locuitorii satului n -au participat la acest razboi pentru ca din 1864 nu mai
aveau obligatii mi- litare semnificative. Despre aceasta relateaza în a doua scrisoare (din 1857)
diacul Mihai Kudreavet, când descrie plecarea în interiorul Turciei, în anul 1854, a vreo cincizeci
de oameni pe timpul razboiului. Se pare ca atât mai ramasese din armata de mii de cazaci a lui
Nekrasov existenta în secolul al XVIII- lea. Totusi Razboiul Balcanic din 1877-1878 n -a trecut
fara urmari pentru componenta etnica atât a satului nostru cât si a altor asezari din Dobrogea,
precum Slava Rusa si Slava Cercheza. Cvasitotalitatea locuitorilor de origine mongola a parasit
definitiv satele deplasându-se în regiunile interioare ale Turciei. Printre cei plecati se aflau si
cerchezii colonizati de turci în Dobrogea în 1857, dupa Razboiul Crimeii. Au rasuflat usurati cei
de rit vechi scapând de vecinatatea tatarilor si cerchezilor, dar s -au cam speriat aflând de o
posibila alipire a Dobrogei la Rusia dupa încheierea pacii de la San Stafeno în 1878. Nu au
încetat înca autoritatile ruse prigoana împotriva celor de rit vechi, iar în temnitele Rusiei se mai
aflau înca episcopii si preotii prinsi în Dobrogea în anul 1854, asa ca teama era bine motivata. Cu
atât mai mult cu cât în sat au mai ramas doar 442 de familii, toate de origine rusa, chiar daca se
declarau lipoveni.
Teama celor de rit vechi de a ajunge sub "ocrotirea " Rusiei a trecut repede deoarece
aceasta nu se arata prea interesata de acest tinut, lasându -l României în schimbul sudului
Basarabiei, desi fostul aliat a protestat în repetate rânduri împotriva acestui "schimb".
Documentele existente în arhivele statului si în mod deosebit dosarul nr. 278 indica faptul
ca dupa interzicerea "krug"-ului cazacilor si dezarmarea acestora (1864), satenii, pe lânga
pescuitul traditional, au început sa cultive pamântul si sa se ocupe chiar cu negotul. Satul a ramas
principalul centru de pescuit din zona. Peste 80% din locuitori erau pescari, însa forma de
organizare si distribuirea câstigului se facea conform cerintelor pietei si nu respectând "Zavetî
Ignata". Pe malul lacului, lânga sat, se aflau 15 cherhanale, iar lânga Enisala se mai aflau înca
trei, toate apartinând locuitorilor satului Sarichioi. Iscusinta pescarilor nostri n -a fost contestata
de nimeni pâna la mijlocul secolului al XX- lea, iar pestele era comercializat chiar pe malul
lacului.
S-a extins repede si cultivarea pamântului, iar taranii înstariti îsi construiau mori de vânt
pentru a-si spori veniturile. În sat se aflau 26 de mori de vânt, la serviciile carora apelau si taranii din satele din jur.
Douazeci de pravalii înregistrate la sfârsitul se-colului al XX- lea indicau o însemnata
putere economica a celor de rit vechi, iar prezenta diferitelor ateliere arata priceperea si harnicia
locuitorilor.
Judecând datele cuprinse în documentele din arhiva este dificil de stabilit o diferentiere
sociala în rândul locuitorilor satului la sfârsitul secolului al XIX- lea, desi o asemenea
diferentiere exista. Auto-ritatile române, dupa unirea Dobrogei cu România, în noiembrie 1878,
n-au recunoscut actele de proprietate asupra pamântului locuitorilor satului decât numai în
proportie de 50%. Cei mai înstariti erau proprietarii de pravalii, ateliere sau unelte de pescuit,
însa, dupa modul de viata, ei nu se deosebeau cu nimic de cei saraci. Cei saraci lucrau ca
"polupaisiki" la proprietarii de navoade sau ca argati la proprietarii de pamânt. Conform
documentelor, în sat, pâna la sfârsitul secolului al XX- lea nu se gasea nici un locuitor cu pamânt
suficient pentru a-si hrani o familie numeroasa. Singura proprietara ce detinea 9 ha de pamânt era
Vassa Tisiha.
În anul 1882 Comisia de parcelare a Dobrogei a rezervat o importanta parte din pamântul
arabil pentru împroprietarirea colonistilor români. Din diferite regiuni ale regatului România
trebuiau sa soseasca 76 de familii de colonisti. În 1905, din Oltenia si din sudul Moldovei au sosit
doar 16 familii deoarece conditiile climatice din Dobrogea de nord nu- i prea ademeneau pe
tarani. Cei sositi au primit câte 7-8 ha de pamânt si s-au asezat în partea apuseana a satului, fiind
numiti de cei de rit vechi veterani si porecliti "cojani". În 1935, si cu ajutorul locuitorilor de rit
vechi, a fost construita o modesta bisericuta apartinând noilor locuitori, fiind supusa episcopiei
ortodoxe.
În prima jumatate a veacului al XX-lea locuitorii satului au luat parte la trei razboaie, si
anume: la cel de-al II- lea razboi balcanic din 1913, în primul razboi mondial din 1916-1918 si în
cel de-al II- lea razboi mondial 1941-1945, mai ales în cea de-a doua parte a razboiului 1944-
1945. În anul 1946, o parte importanta a locuitorilor, în jur de 1250 de oameni s-a mutat în Rusia
si a fost asezata în zona Kubanului, de unde au sosit stramosii lor în anul 1741.
Desfiintarea "krug"-ului cazacilor în anul 1864, de catre autoritatile turcesti a avut urmari
însemnate în viata satului. Imediat a scazut nivelul de pregatire al locuitorilor, pentru ca nu mai
existau fonduri pentru întretinerea scolilor dupa disparitia visteriei cazacilor, ce apartinea de fapt
întregii comunitati si nu numai lor. Ignat-cazacii fara "krug" si fara pescuit în comun au devenit
niste birnici obisnuiti, ca toti ceilalti locuitori, si n -avea cine sa lase 2/3 din venitul anual pentru
nevoile comunitatii. Autoritatile turcesti si apoi cele românesti nu acordau o atentie deosebita
scolirii celor de rit vechi, caci nici satele românesti nu dispuneau de scoli suficiente. Calatorii
care au vizitat satul la începutul se-colului al XX- lea au subliniat nivelul cultural scazut al
locuitorilor, desi la începutul si mijlocul secolului al XIX- lea toti admirau faptul ca locuitorii erau
stiutori de carte (unii chiar cu preocupari intelectuale, asa cum a fost cazul tânarului Gordei
amintit de Korolenko).
Ironia cu care este privita de unii autori cores-pondenta lui Osip Semionovici Goncear cu
marele democrat Herzen sau scrisorile lui Mihail Kudreavet (1847, 1857) nu poate sa convinga
pe nimeni de ignoranta celor de rit vechi, caci nu în multe sate din Rusia sau din alte tari ale lumii
s-ar gasi oameni de care sa se intereseze Herzen sau Korolenko si capabili sa poarte cu acestia o
corespondenta îndelungata.

Satul Sarichioi în timpul dictaturii
proletariatului
Sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial (1939-1945) si victoria coalitiei antifasciste au
adus locuitorilor satului nostru foarte multe neplaceri. Prezenta trupelor sovietice si instaurarea cu
forta a regimului comunist în România au dat o lovitura puternica traditiilor si credintei celor de
rit vechi. Sistemul cotelor, dupa modelul sovietic din anii treizeci, impozite pe gospodariile
taranesti si pe pamânt, lupta de clasa si faradelegile derbedeilor dezlantuiti i -au obligat pe
locuitorii satului sa renunte la pamânt în favoarea statului. Cei înstariti au saracit destul de
repede, iar cei care au rezistat pâna la începutul anilor cincizeci s-au trezit fie dupa gratii, ca în
cazul preotului Antonov Simeon, fie exilati în Baragan ca în cazul fa-miliei Filat. A fost si o parte
din locuitori din rândul celor mai saraci si mai ales din rândul tinerilor ostasi care au servit în
cadrul diviziei Tudor Vladimirescu si, care a intrat dupa razboi în Partidul Comunist Român. În
anii cincizeci un numar de 32 de locuitori ai satului au devenit activisti ai partidului, desi aveau
un nivel cultural scazut si se exprimau prost în limba româna. Le-a revenit lor sarcina de a juca
un rol de neinvidiat în procesul colectivizarii satului nostru si a celor din jur. " Consilierii" si
partidul s -au folosit de naivitatea parintilor nostri si de simpatia lor fireasca fata de limba si
cultura rusa pentru a- i atrage într-o "munca murdara" ce urmarea cooperativizarea si comunizarea
tarii.
Formarea Gospodariei Agricole Colective "Drumul lui Lenin" în anul 1957 si decaderea
pescuitului ca urmare a transferarii patrimoniului piscicol la Jurilovca a dus satul Sarichioi la
pierderea întregii sale puteri economice. Au fost distruse toate cele 18 cherhanale, toate cele 26
de mori de vânt, au fost arse ca lemn de foc în jur de 1000 de barci, omorâti sute de cai si
sacrificate sute de vaci. De la populatie s-a confiscat aurul si uneltele de productie, bisericile au
fost închise pentru un timp, iar atelierele particulare lichidate pentru totdeauna.
Noile autoritati i -au obligat pe locuitori prin amenintari si maltratari sa se înscrie în
colectiv, iar cei care au reusit sa dispara vreme îndelungata, au fost înscrisi din oficiu, fara sa
existe cereri. Pamântul si averea taranilor a trecut în proprietatea cooperativei fara nici un fel de
documente. Întelegând rolul deosebit jucat de credinta de rit vechi si de traditiile populare,
comunistii au îndreptat lovitura principala împotriva bisericii si a obiceiurilor. Sub diferite
pretexte se inter-zicea respectarea ritului si a traditiilor stramosesti. Sunetul clopotelor de la
biserica a început sa fie socotit aproape criminal, deoarece deranja odihna "stahanovistilor"
satului. Slujbele de noapte nu erau nici ele agreate de autoritati pentru ca l oveau în sanatatea si
puterea de munca a locuitorilor. Profesia de educator sau detinerea oricarei functii era
incompatibila cu frecventarea bisericii. Botezul copiilor si cununia se faceau în taina, ori sub
perdeaua secretului. Minunatele coruri ce se alcatuiau din baieti si fete pe strazile satului se
socoteau ilegale si erau reprimate brutal prin metode politienesti. Flacaii si fetele care cântau pe
strazile satului erau urmariti de militieni mai abitir decât tâlharii de drumul mare.
Se remarca în aceasta perioada o alternanta a perioadelor de prigoana cu cele când
masurile politienesti se îmblânzeau într-o masura oarecare. Din anul 1962 se poate aprecia ca a
început o perioada mai blânda, când biciul a fost înlocuit cu persiflarea a ceea ce a mai ramas din
mostenirea spirituala a trecutului nostru.
Pentru locuitorii satului s-a introdus obligativitatea muncii în C.A.P. pentru câtiva lei pe
zi, iar cei ce se eschivau de la aceasta datorie erau pusi sa plateasca impozite mari pentru gradina,
socotita proprietatea C.A.P. -ului. Plecarea din sat a locuitorilor în timpul campaniei agricole era
"nedorita" si la marginea satului se postau patrule de militieni care coborau din autobuze sau
masini pe toti cei ce se straduiau sa scape de obligatiile patriotice.
Pentru umplerea hambarelor patriei, mereu goale, autoritatile au inventat obligatia pentru sateni de a "contracta" cu statul produsele agricole obtinute în gospodariile individuale pentru
sume simbolice. Aceste obligatii se refereau, în special, la productia de carne, lapte, oua, legume
si fructe si au contribuit la decaderea tuturor gospodariilor.
În anii optzeci, când conducatorul tarii a hotarât sa lichideze rapid datoria externa, s -a
introdus cartelarea alimentelor si a energiei. Criza anilor optzeci s-a resimtit deosebit de dureros
la sate, unde nu se putea procura din magazin pâine, salam, zahar sau ulei si multi au fost obligati
sa plece la oras, desi practic orasele au fost declarate închise. Locuitorii satului s-au putut totusi
muta pentru ca, de muncitori, cum erau "excavatorii cu barba", aveau nevoie unitatile industriale
pâna si în comunism. Din pacate acea jumatate de secol de societate comunista "luminoasa" sau,
mai corect, de utopie comunista n -a trecut fara a lasa urme asupra profilului moral al generatiilor
de staroveri. Este posibil ca utopia sa fi avut si partile ei bune, însa criza morala în satele noastre,
ca si în toate satele din România, nu se poate explica decât prin subminarea traditiilor, iar acest
lucru s -a întâmplat în perioada comunista. Multi din locuitorii satului nu sunt convinsi de acest
lucru si chiar idealizeaza acest experiment social nemaiîntâlnit în istorie.
Nefiind în masura sa-i cointereseze pe oameni în munca si sa mentina economia la un
nivel cores-punzator, regimul comunist s-a prabusit în România, ca si în toata Europa de Est, la
sfârsitul anului 1989. Locuitorii satului au privit evenimentele re-volutionare din decembrie cu
neîncredere, desi aveau si ei destule motive de nemultumire, nu numai de "noua orânduire
sociala", ci si de autoritatile locale. Comandantul postului de militie, plutonierul Paraschiv
Anghel, nu semana deloc a sfânt si avea o mâna cam "lunga", iar despre asta stiau toti. Cunosteau
si faptul ca Rosca Dumitru - secretarul primariei - îi prelucra cu multa dibacie pe locuitori din
punct de vedere psihologic si îi jecmanea, din punct de vedere economic. Se cunostea si
"respectul" pe care îl avea fata de traditiile noastre directorul scolii Nita Lucian care a sugerat nu
o data celor de rit vechi ca locul lor este în Rusia lui Brejnev. A ramas în memoria colectiva a
locuitorilor satului ca un argument al tolerantei deosebite fata de rusii lipoveni expresia acestui
"soldat al partidului"... " Sa va dea Brejnev pâine!".
Si totusi majoritatea locuitorilor au întâmpinat evenimentele din decembrie cu multa
retinere si nu se grabeau sa schimbe autoritatea comunista locala. Nu se grabeau ei sa desfiinteze
C.A.P.-ul si sa împarta pamântul, asa cum se facea în satele cu populatie româneasca. Retinerea
si prudenta celor de rit vechi nu le-a folosit prea mult, ci doar a permis nomenclaturii judetene si
celei locale sa bage mâinile pâna la coate în averea C.A.P.-ului si a Cooperatiei. O buna parte din
pamânt si din patrimoniu a fost "transferata" locuitorilor din satele vecine si chiar unitatilor
judetene. Totul s -a facut sub pretextul respectarii legilor si sub perdeaua lozincilor patriotice.
Noul consiliu nu a reusit sa se opuna presiunilor "revolutionare" ale auto-ritatilor judeten e
(Directia Agricola, O.C.O.T., Prefectura, etc.) deoarece majoritatea locuitorilor nu l -au sustinut în
demersurile facute. Comunitatea etnica a rusilor lipoveni, creata de un grup de entuziasti în anul
1990, nu a putut sa se implice în apararea intereselor satului, iar organizatia locala exista doar
teoretic, în realitate ea fiind compusa doar din inimosul ei presedinte Artamon Trofim. Experienta
amara a anilor 1989-1995 arata necesitatea unei structuri organizatorice solide, indiferent daca ar
avea sau nu o anumita tenta politica, care sa aiba legaturi trainice cu structurile judetene si
centrale. Ramânând fara o baza economica, fara mijloace de productie, fara locuri de munca,
locuitorii satului au început sa se împrastie care încotro, în cautarea de locu ri de munca. Nu- i sta
bine nici acum unui starover harnic sa traiasca din mila sta-tului, dar puterea de munca si
iscusinta recunoscuta îi ajuta pe cei de rit vechi sa-si gaseasca o anumita ocupatie. Multi au reusit
sa plece temporar pe santiere din Rusia, altii în Israel, iar o mica parte din cei norocosi au patruns
în Italia si în alte tari ale Europei Apusene. Se întelege totusi de catre toata lumea ca problemele satului nu se vor rezolva în acest mod si ca într-o forma sau alta trebuie renascute ocupatiile
traditionale sau înfiintate întreprinderi moderne. Unii locuitori au înfiintat societati comerciale,
însa la societati de productie se gândesc prea putini fiindca este dificil sa faci rost de capitalul
necesar în aceasta perioada de tranzitie. Perioada poate fi socotita nu numai de tranzitie, ci si de
ruptura cu regimul trecut, însa urmasii nesupusilor staroveri si a ignat-cazacilor vor gasi o cale de
iesire dintr-o situatie extrem de neplacuta.































PROCESU VERBALU
Anul 1882, luna august, în 28 dile.

Comisiunea Centrala, pentru verificarea titluriloru de pensiune imobiliara rurela din
Dobrogea, instituita prin art. 16, din Regulementulu publicatu în Monitorulum Oficialu No. 125,
din 5 Iunie 1880 si mentinuta prin art. IV, din legea pentru regularea proprietatii imobiliare din
acea parte a terei, promulgata prin Monitorulu No. 3 din 3 aprilie 1882.
Luându în cercetare lucrarile încheiete de comisiuna plasei Babadag, districtulu Tulcea,
relative la catunulu Sarikioi, d in comuna Sarichioi, acea plasa, din care rezulta, ca în acelu catunu se gasescu 440 locuitori înse 252 caroru li s-a admisu titlurile, 162 fara titluri si 26 ale
caroru titluri s-a respinsu.
Pentru acesti locuitori urmeaza a se delimita:
1) Unu numeru de hectare 717, adica sapte sute seapte spredece si metri patreti 8592 adica
optu mii cinci sute noua deusi doua pamentu de cultura, cuvenitu la acei 252 locuitori, adica
douasute cinci-decisi doua ale caroru drepturi de posesiune s-a adimism la acesta comisiune si
ale caroru nume s-a trecut în tabela litera A, de pe contra fata, pâna la No. 252 la care se vor
mai adauga conformu al in. II si III de la art. 20 din lege, pâna la dece hectare pamântu pentru
scolo publica si câte dece hectare fie-carei comune rurale pentru întretinerea bisericeloru sau a
geamietoru.
2) Pentru vatra satului, socotindu-se câte 2000 metri patrati; de fie-care casa, dupe numerul
totalu de 440 alu locuitoriloru Drecuti în tabela literu/A unti fara pamentu la care se va mai
adauga curtea locoitoriloru de scola, a bisericei si a geamiei, unde va fi.
3) Pentru islazulu satului o întindere, potrivita totu cu numerulu totalu alu locuitoriloru din
tabela litera A si luându-se de baza unu hectaru maximum de fiecare locuitoru; care se va
delimita pe lânga vatra satului, unde va fi pamentu disponibilu.
4) O portiune de padure, seu locu pentru plantatiune, luându-se de baza unu hectaru
maximum de foecare locuinta.
Semnaturile indiscifrabile ale membrilor comisiei.


























1. Platon Artimonov 2. Simeon Stepanof
3. Trohim Arhip
4. Simion S. Soldatu
5. Leon Ivanov
6. Ehim Lev. Ivanov
7. Grigore Efseev
8. Titu Cozminov
9. Grigore Titov
10. Ivan Condratiev
11. Stefan Ivanov
12. Radion Pahomov
13. Dorofei Radiom
14. Sirghei Radiom
15. Artiom Macsimof
16. Vasile Antipov
17. Achim Osipov
18. Chendin Achimov
19. Sofron Avdeev
20. Fedot Sofronof
21. Feodor Achimov
22. Samson Dorofei
23. Petro Savelev
24. Platon Samson
25. Petro Petro Savelev
26. Nichita Agafonov
27. Feodor Nichitin
28. Martin Militiev
29. Timofei Samson Cernâs
30. Alexei Grigoref
31. Timofei Vavilov
32. Danila Andreev
33. Alexandru Mitrofan
34. Mitrofan Cozmin
35. Martin Feodorof
36. Echim Arefen(i)
37. Haralamb Timofei
38. Danila Haralamb
39. Oili Petro
40. Nicon Ivanov
41. Larion Mihail
42. Feodor Larionov
43. Izot Fadeev
44. Feodor Tomofev
45. Amelian Cozminov
46. Filip Amelianov
47. Osip Larionov 48. Ermil Fadeev
49. Pahom Fadeev
50. Perfion Damianov
51. Ivan Mazur
52. Petro Antonof
53. Andrei Petro
54. Ustin Filipov
55. Iacob Ivanov
56. Nicon Dimitrof
57. Vasile Feodorof
58. Timofei Vasilev
59. Ivan Averian Atriloc
60. Simion Savelev
61. Cozma Trohimov
62. Dumitru Stefanov
63. Simion Cuprian
64. Savin Ivanov
65. Preotu Alexe Cozmin
66. Gurei Alexeev
67. Irimei Alexeev
68. Feodor Simion Diac
69. Tihon Vidinei
70. Stepan Sidor
71. Gurei Ivanov
72. Ivan Gureev
73. Lev Lizarof
74. Macar Lev
75. Grigore Lev
76. Foca Dorofei
77. Petro Simionov
78. Panfil Artimonov
79. Mihail Panfil
80. Arhip Condrat
81. Marchel Efseev
82. Vasile Nazarov
83. Fedot Constantin
84. Macar Timofeev
85. Sirghei Timofei Cernâs
86. Liferi Pantilei
87. Afanase Fadeev
88. Egor Susoev
89. Terente Irimiev
90. Petro Nechiforov
91. Taras Plotnicov
92. Lavren Csinofon
93. Feodor Tarasof 94. Grigore Militeev
95. Grigore Achimov
96. Iacob Grigorof
97. Ivan Afanasev
98. Ivan Timofei Trihubi
99. Timofei Trihube
100. Ignat Corneef
101. Ivan Denisov
102. Spiridon Vasile Beliamici
103. Larion Ivanov
104. Artamon Isacov
105. Izot Afanasev
106. Militei Izotiev
107. Vasile Ivanov Ciobotar
108. Luca Ivanov
109. Ivan Prohorov
110. Farapon Aritiomov
111. Sava Nistorov
112. Fatei Petro
113. Ivan Andreev
114. Filat Andreev
115. Mihail Filipov
116. Alexandrov Perfion Cozmin
117. Ermil Gureev
118. Larion Gureev
119. Matfei Cozmin
120. Vasile Barisov
121. Zenovei Barisov
122. Dimitrie Anastaso
123. Alempie Simion
124. Maxim Alempie
125. Ehim Zenoveev
126. Nichifor Zenoveev
127. Gurei Dorofeev
128. Vasile Afanaseev
129. Taras Ivanov Babechin
130. Vasile Sezoi
131. Evsei Matfeev
132. Ilia Trifanov
133. Cozma Lactionov
134. Petro Cozmin
135. Maxim Abram
136. Anisim Matrinof
137. Ivan Luchianov
138. Achim Luchianov
139. Silai Andreev 140. Liferi Perfionov
141. Ehim Achimov
142. Grigore Ivanov
143. Maxim Nechiforov
144. Savele Gureev
145. Andrei Csipov
146. Feodot Andreev
147. Fedosei Iacoblev
148. Gurei Fidoseev
149. Simion Achimov
150. Timofei Coban
151. Efrem Egorov
152. Danila Efrimov
153. Egor Trohimov
154. Alexei Averianov
155. Petrichei Filipov
156. Feodor Zenovev
157. Petru Antohov
158. Artamon Amelianov
159. Anisim Petro
160. Acsinia Mihail Alexeev
161. Fedot Nistor
162. Larion Ivanov Cutoi
163. Cuprian Iacoblev
164. Ivan Iacoblev
165. Ivan Achisim
166. Osip Ivanov Maroz
167. Petro Leonov
168. Egor Mazur
169. Antip Mihailov
170. Nichita Gherasim
171. Ivan Chirilov
172. Constantin Timofei
173. Ambrose Artiomov
174. Ermalai Petro
175. Dimit Petro
176. Condrat Averian
177. Radion Zazonov
178. Machei Antipov
179. Ambrosie Luchianov
180. Iacob Sidorov
181. Danila Carpov
182. Gurei Samson
183. Hariton Barizov
184. Varlaham Hritonov
185. Leibu Grimberg 186. Ivan Carpov
187. Fenoghen Efimov
188. Nichita Efremov
189. Fedot Simionov
190. Cozma Simionov
191. Ivan Astahov Malîi
192. Ehim Andrei
193. Foca Ivanov
194. Martin Fadeev
195. Chirila Saveleev
196. Tihon Ivanov
197. Filip Prohorov
198. Iacob Filipov
199. Arefin Ermalai
200. Filat Gherasimov
201. Pantelie Tarasov
202. Feodor Grigorov
203. Savin Amelianov
204. Agafon Maximov
205. Sevastian Vasiliev
206. Elmen Cozmin
207. Iacob Elmenov
208. Listarh Elmenov
209. Perfil Achimov
210. Echim Gherasimov
211. Fedot Petro
212. Abram Grigorev
213. Lazar Leonov
214. Platon Conon
215. Filip Samsonov
216. Haralamb Susoi
217. Ivan Larionov
218. Ivan Grigorov
219. Mihail Ivanov
220. Nichifor Caraulan
221. Avdei Condratiev
222. Ehim Arteomonov
223. Vasilisca Luchian
224. Isav Gureev
225. Artiom Luchianov
226. Ivan Iagorov
227. Platon Amelianov
228. Feclist Feodorov
229. Clim Mihail Maroz
230. Dimitru Petro
231. Cunon Ivanov 232. Vasile Ivanov Ruteon
233. Simion Simionov Fefeloc
234. Chirila Vasilev
235. Petro Cozmin Casaparea
236. Epifan Ivanov
237. Anton Stigniev
238. Fadei Irimiev
239. Ivan Alexeev
240. Lucheria Bariz Sevastian
241. Stignei Danilov
242. Vasile Stigneev
243. Androne Filipov
244. Luca Andronov
245. Osip Ivan Cijâc
246. Matfei Constantin
247. Chirsan Afanase
248. Stefan Vasilev
249. Gavril Constantin
250. Pantelei Petro
251. Ignat Davidov
252. Iacob Ignat
253. Ivlanti Ifnad
254. Grigore Iacoblev
255. Vasile Stefanov
256. Simion Maximov
257. Marzin Osipov
258. Gherasim Ivanov
259. Vasile Gherasim
260. Vicol Ermalai
261. Savele Parfionov
262. Nicola Samsonov
263. Foca Feodorov
264. Nifante Feodorov
265. Fedot Avdeev
266. Cuzma Sirgheev
267. Grigore Petrov
268. Titu Fadeev
269. Vasile Simionov Capusta
270. Iacob Anisim
271. Filip Filimonof
272. Amos Feodorov
273. Maxim Gherasimov
274. Ivan Astaho Balsoi
275. Marchel Ivanov
276. Eftei Ivanov
277. Froll Carpov 278. Eiferi Lizarof
279. Egor Mihail
280. Ermalai Sidor
281. Ivan Danilov
282. Paval Petro
283. Ivan Timofei Cirnîi
284. Firsa Silivestru
285. Taras Firsov
286. Lipat Firsov
287. Ivan Samsonov
288. Feodor Nicolaef
289. Carpo Terente
290. Malafei Vasile
291. Pava l Lazarov
292. Chiriac Lazarov
293. Astaho Larionov
294. Fidosei Condrat
295. Ivan Fidoseev
296. Egor Alexandru
297. Ilia Avdeev
298. Carpo Vasilev
299. Sirghei Davidov
300. Andrei Abramov
301. Paramon Davidov
302. Nichita Ivanov
303. Danila Colinov
304. Osip Alexandru
305. Ivan Macheev
306. Simion Gureev
307. Panfil Cozmin
308. Trifon Pavlov
309. Alixei Iagorov
310. Martin Ehimov
311. Ehim Corneev
312. Macar Haralamb
313. Fiodor Averianov
314. Boris Stefanov
315. Nicon Iagorov
316. Hapei Niconov
317. Chirsan Borisov
318. Ivan Anisimov
319. Timofei Feodorov
320. Platon Carpov
321. Silai Vidineev
322. Ehim Lizarov
323. Grigore Martin 324. Martin Vavilov
325. Anofrei Martinof
326. Iuda Simionof
327. Pron Constantin
328. Sidor Cozmin
329. Stignei Gherasim
330. Maxim Timofei
331. Alimpie Ivan Cioban
332. Macar Stigniev
333. Parascovia H. Larion
334. Perfil Ivanov
335. Osip Andreev Zatira
336. Sofron Feodorov
337. Vasile Sidorov
338. Sirghei Grigorov
339. Mihail Matfei
340. Nichi for Sidor ov Bu zuc
341. Timofei Stigniev
342. Simion Ermalaev
343. Pataps Anisimov
344. Vidinei Andreev
345. Clin Mihailov
346. Ivan Mihail
347. Vera Ivan Ivanov
348. Evdochia Andrei Irimiev
349. Ivan Baraban
350. Mitrofan Danilov
351. Anisim Vasilev
352. Sirghei Iacoblev
353. Luca Prohorov
354. Dimitru Alexandrof
355. Feodor Ivanov
356. Minai Hritonof
357. Nifanti Grigore
358. Chiriac Tarasov
359. Ivan Romanov
360. Mihail Ciotic
361. Ivan Iacoblev Trus
362. Anton Ivan Denisov
363. Ivan Nazarov
364. Manoil Fochin
365. Foma Irimiev
366. Acim Damianov
367. Natalia Condrat
368. Feodor Larionov
369. Leon Larionov 370. Iacob Larion
371. Nicola Astahov
372. Agafia Fiodor Petrovna
373. Macar Firsov
374. Ivan Caterinici
375. Carpo Petro
376. Gurei Manoil
377. Fedul Pagomof
378. Ivei Caracas
379. Sidor Ivanov
380. Spiridon Andronov
381. Petro Luchian
382. Ivan Ivanov Caslin
383. Danila Antonov
384. Ivan Fadeev
385. Ivan Vasilev
386. Andrei Iagorov
387. Anton Iagorov
388. Feodor Simionov
389. Nichifor Prondea
390. Timofei Lavrenov
391. Sofron Csinofanti
392. Laction Nicolaef
393. Tatiana Stalianov
394. Fidosei Simionov
395. Filip Iagorov
396. Agripina Filimonof
397. Trifon Ivanov
398. Nichita Filip
399. Chirila Paturi
400. Terenti Alempief
401. Feodosia Mitri Gherasim
402. Achim Ivanov
403. Epifan Gureev
404. Vasile Platon
405. Damian Filip Zecon
406. Lavren Ivanov
407. Fidosei Alexandru
408. Terente Silai
409. Timofei Selaev
410. Vasile Chirila Snârea
411. Leon Afseev
412. Evsei Policarp
413. Larion Ivanov
414. Gherasim Holub
415. Artiom Selaev 416. Epsih Corneef
417. Foca Batracov
418. Simion Luchian Prohor
419. Sofon Oliev
420. Iacob Nicon
421. Iacob Taraischi
422. Nichei Timofei Vavilov
423. Ivan Chisel
424. Irimei Tatarischi
425. Selvestru Ustinof
426. Trifon Achimof
427. Petrichei Cozmin
428. Amos Ivan Halubiski
429. Afanase Mitri Cuelici
430. Larion Andreof
431. Marcu Danilof
432. Lavren Cozmin