Întemeierea statului medieval Dobrogea în secolul al XIV-lea, de cãtre Dobrotici, a avut loc concomitent cu organizarea voievodatului Transilvaniei si formarea statelor medievale Tara Româneascã si Moldova, dovadã a civilizatiei unitare, racordate la aceiasi organizare internã pe teritoriul României.

Dintre numeroasele neamuri prezente de-a lungul istoriei în acest spatiu (grecii, romanii, otomanii etc.), fiecare cu o influentã variabilã asupra dezvoltãrii culturii si civilizatiei populatiei locale facem referire la o etnie de sorginte slavã orientalã, din Rusia si anume rusii-lipoveni. Exodul acestei populatii din patria-mamã se leagã de patriarhul Nikon si de schisma bisericii ortodoxe ruse de la mijlocul secolului al XVII-lea.

Imediat dupã sinodul din 1654 în care Patriarhul Nikon a reformat biserica rusã, au început mãsurile restrictive din partea autoritãtilor laice si religioase ruse, care vor culmina cu venirea la putere a lui Petru I cel Mare (1682-1725) si introducerea de cãtre acesta a unor mãsuri drastice de europenizare. Refuzul unor credinciosi de a accepta înnoirea a fãcut ca acestia sã fiesupusi la taxe insuportabile si fortati sã poarte o vestimentatie specificã. Nemaiputând sã suporte toate aceste restrictii, staroverii (credinciosii de rit vechi) vor lua drumul pribegiei, rãspândindu-se în întreaga lume (Polonia, Austria, Canada, Alaska, Japonia etc.) inclusiv la gurile Dunãrii, în Dobrogea, tocmai pentru cã, la origine fiind pescari, din zona râurilor Don si Nipru, si-au putut relua practicarea acestei meserii. 
Cunoscuti de autoritãtile locale sub denumirea de lipoveni (lipatei), acestia si-au pãstrat limba, obiceiurile si credinta, fiind divizati atât pe criterii religioase (în 1690 s-au împãrtit în popovti - popisti si bezpopovti - nepopisti), cât si etnice (rusii mari-moscoviti, rascolnicii propriu-zisi, cazaci zaporojeni, haholi, necrasovti, ucraineni).  Dupã un popas în Basarabia sudicã, în pãdurile de tei, staroverii s-au asezat în spatiul românesc, în mod deosebit în Dobrogea si Bucovina, în douã mari valuri: primul dupã rãscoala lui Bulavin, pe vremea lui lui Petru cel Mare, al doilea, în timpul tarinei Ecaterina a II-a (1762-1796), când au trecut la exterminarea cãzãcimii. Fuga cazacilor a fost încurajatã de autoritãtile locale care au cãutat sã "umple" teritoriile lãsate libere de ruso-lipoveni.

La întrebarea "de ce o mare parte din staroveri au poposit pe meleagurile noastre?", spunem cã, încã din vechime, cãlãtorii strãini laudau bogãtia si varietatea pãmântului românesc, iar biserica si înaintasii nostri au primit cu întelegere si tolerantã pe cei care au venit aici fortati de împrejurãri, cu gânduri bune. Atitudinea autoritãtilor a fost o premizãde atragere în zonã a unor colectivitãti vecine vetrei românesti. În sec. al XVIII-lea, când staroverii sunt atestati documentar în Dobrogea (1762 - Sarichioi), provincia prezenta un adevãrat mozaic etnografic (turci, tãtari, bulgari, cerchezi, gãgãuzi, nemti, evrei, greci), în care românii, exceptând unele locuri, erau cei mai numerosi. Dobrogea, de la începutul sec. al XV-lea si pânã dupã rãzboiul de independentã (1877 - 1878), a fãcut parte din Imperiul Otoman fiind inclusã în Dar al Islam (Casa Pãcii), în care crestinii aveau un statut de protejati (zimnai-ilar),trebuind sã respecte cele sapte obligatii necesare, între care se remarcã plata unui impozit special. Lor le era recunoscutã oficial biserica, fãrã a fi supusi la actiuni pentru trecerea fortatã la islamism.

De altfel, staroverii fuseserã foarte bine plãtiti de Poarta Otomanã, fiind considerati "musafiri", încercându-se chiar de cãtre Sadâk (SADYK) Pasa sã se organizeze o armatã regulatã din "necrasovti", pentru a lupta cu mai mult succes contra Rusiei, încercare esuatã ca urmare a dezertãrii hatmanului Gladki, în 1828. În schimbul sprijinului acordat Portii, acestia primeau o largã si deplinã autonomie, concesiunea pescãriilor si a unor întinse teritorii, lucru care i-a fãcut sã intre în conflict deschis cu rãscolnicii propriu-zisi, determinând autoritãtile otomane sã strãmute unele grupuri pe Dunãre sau chiar în partea asiaticã a imperiului, în zona orasului Bursa.

Rãscolnicii de rând s-au rãspândit în platoul dobrogean si i-au atras de partea lor pe"necrasovti", reînviind si/sau întemeiind satele Carcaliu (Kamena sau Komenka), lângã Mãcin, Tatarita (lângã Silistea) si Ghindãresti (Guizdar), lângã Hârsova. Lipovenii necrasovti s-au stabilit cu învoirea turcilor în teritoriul dintre Tulcea si Babadag, mai putin în Constanta si Nãvodari, reconstituind satele Sarichioi (Seriacovo) pe tãrmul lacurilor Razelm si Jurilovca, care vor fi cele mai bogate sate de pescari din Dobrogea. La sud-est de Babadag, în regiunea muntoasã, se aflã un al treilea sat - Slava Rusã, populatia acestuia ocupându-se cu agricultura, la fel si populatia din satul vecin, Slava Cerchezã. În numãr mai mare se gãsesc în orasul Tulcea si în Chilia Veche, Mahmudia, Ieroplava, Sfistovca, Letea.

Rusii - staroveri s-au integrat în noile realitãti, amplificândcoloritul etnic, specializarea acestora în pescuit fãcând ca termenul de lipovean sã desemneze si alte populatii care aveau aceastã ocupatie, lucru, de altfel, firesc în istorie (grãdinarii - sârbi, meseriasii - nemti, zarzavagii - bulgari etc.). Ermetismul local si necomunicarea realã a fãcut ca acestia sã nu fie definiti corect pânã acum din punct de vedere etnic, religios si cultural. Sfârsitul de mileniu impune redescoperirea lor si analizarea specificului lor cultural-spiritual într-o nouã luminã.

Un rol hotãrâtor în pãstrarea identitãtii proprii l-a avut biserica. Slujbele religioase se tin si astãzi în limba slavonã, scrierile au caractere slavone, se foloseste calendarul iulian (13 zile dupã calendarul gregorian), iar sediul religios central al lipovenilor de pretutindeni, în afarã de cei din Rusia, este Mitropolia de la Brãila. Pãstrarea limbii ruse vechi, în care au pãtruns unele cuvinte ucrainene si românesti, a obiceiurilor si traditiilor, contureazã imaginea acestei populatii slave din zilele noastre.

Dupã revenirea Dobrogei la România, în urma Tratatului de la Berlin (1878), a existat o politicã de încurajare a stabilirii românilor din regat, tocmai pentru a compensa unele goluri demografice ce s-au creat prin plecarea partialã a neamurilor turcice si nu numai. În epoca comunistã si dupã evenimentele din decembrie 1989, când s-au reinstaurat drepturile si libertãtile democratice, în Dobrogea nu au existat conflicte si tensiuni interetnice, pretentii de autonomie administrativã sau teritorialã ale etniilor minoritoare, inclusiv ale populatiei ruso-lipovene locale. Ermetismul si izolarea în care au trãit lipovenii a fãcut sã nu existe o percepere corectã a situatiei lor economico-sociale care, combinate cu prejudecãtile anumitor persoane, au permis ca surse strãine, intentionat sau nu, sã denigreze realitatea tocmai pentru a lovi în imaginea acestei etnii pe plan international. S-a ajuns, astfel, la stimularea artificialã a unor tensiuni interetnice în regiune, în scopul promovãrii unor interese strãine bunei convietuiri cu populatia majoritarã.

În acest sens, mentionãm preocupãrile unor membri din conducerea asociatiei nationaliste "RODINA" din Federatia Rus? - Lev Gaganov si Vladimir Ivanovici Anuskin care, sub pretextul unei documentãri recente asupra modului de viatã al ruso-lipovenilor din Dobrogea, au actionat pentru stimularea artificialã a unor atitudini nationaliste ruse în rândul conationalilor, de altfel, strãine rusilor-lipoveni din zonã, motivând cã "numai patria-mamã poate sã rezolve problemele cultural-lingvistice ale conationalilor din afara granitelor Rusiei".

Cu toate acestea, etnicii staroveri nu s-a lãsat influentati si nu s-au implicat în nici un fel în formularea sau sutinerea de revendicãri teritoriale, de demersuri de alipire la spatiul rusesc sau de solicitare a unei administratii autonome. Religia, limba, obiceiurile si traditiile lor vizeazã doar pãstrarea si conservarea identitãtii cultural-spirituale si buna convietuire cu populatia majoritarã.

În epoca contemporanã, existenta a numeroase etnii, întelegerea si respectul de care acestea dau dovadã în relatiile dintre ele, ne îndreptãtesc sã considerãm Dobrogea ca fiind un model de convietuire interetnicã în spatiul european.